Moartea-n oală (2)

Într-un articol postat în urmă cu câteva luni observam că starea multor biserici poate fi caracterizată, foarte plastic,  prin expresia „moartea-n oală” (vezi Elisei şi fiii proorocilor în 2 Împăraţi 4:40, verset din care este preluată expresia). Serviciile divine sunt seci şi predictibile. Nu mai vin nici membrii la închinare, iar despre alţii nici vorbă. Bineînţeles, nu se mai pocăieşte nimeni, nici pocăiţii, nici nepocăiţi. Lucrul acesta devine cât se poate de evident la serviciile de botez. Se botează vreo 3/4 persoane şi toată lumea oftează, căutând să-şi ascundă gândurile: dacă păstorii ar fi mai…, dacă ar fi fost invitaţi mai buni la serile de evanghelizare, dacă…Sunt unii pe care această stare de lucruri nu îi mai nelinişteşte în niciun fel. Serviciile divine sunt chinuitoare pentru ei,  întâlnirile de rugăciune la fel, dar şi-au asumat deja statutul de martir! Vor veni cu credincioşie şi vor înfrunta cu stoicism suferinţa produsă de toate aceste întâlniri bisericeşti! Necazul lor este că se chinuie singuri. Se pare că alţi membri au renunţat! „De ce? Să vină şi ei şi să sufere împreună cu noi!” În general această categorie de „stoici spirituali” dezvoltă o mândrie şi o superioritate foarte nesănătoase.

Aceasta este situaţia. Totuşi, ce este de făcut? În articolul precendent am menţionat deja ceea ce NU trebuie făcut, dar şi faptul că pasivitatea şi nepăsarea nu sunt o soluţie.

Privind pozitiv la această problemă, cred că, înainte de toate, trebuie să ne concentrăm nu pe trezire şi înviorare, ci  pe lucrurile care conduc la trezire şi înviorare.  Să nu uităm că Cel Ce dă viaţă şi putere bisericii este Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. El nu este o forţă ce poate fi manipulată, ci o persoană, caracterizată de voinţă. Scriindu-le corintenilor despre darurile spirituale, apostolul Pavel le aminteşte că „toate aceste lucruri le face unul şi acelaşi Duh care dă fiecăruia în parte, cum voieşte” (1 Cor. 12:11).  Atât la nivel personal, cât şi la nivel de biserică, trebuie să ne asigurăm că nu împiedicăm lucrarea Duhului. Cazul Anania şi Safira ne şochează tocmai datorită durităţii măsurilor luate, dar trebuie să înţelegem miza acestei situaţii! Lucrarea Duhului Sfânt putea să fie împiedicată. Observaţi modul în care apostolul Petru pune problema: „Anania, pentru ce ţi-a umplut Satana inima ca să minţi pe Duhul Sfânt?” Vom aştepta în zadar trezirea şi înviorarea, dacă la nivel personal, de familie sau de biserică, tăinuim păcate şi întristăm Duhul lui Dumnezeu. Înainte de a asista la lucrarea de trezire a Duhului în mijlocul bisericii, este nevoie ca Duhul Sfânt să lucreze roada Sa în vieţile credincioşilor individuali. Am cunoscut un credincios care pretindea că are darul vorbirii în limbi, care se ruga cu multă pasiune….avea o singură problemă: fura! Astfel de manifestări nu pot fi numite decât exaltări emoţionale. Rugăciunile strigate, predicile sentimentale, poeziile lacrimogene şi chemările făcute de cei „care se uită şi la balcon” nu sunt neapărat semne ale trezirii, ale lucrării autentice a Duhului Sfânt. Aceasta nu înseamnă să nu ne rugăm pentru trezire, dar nu avem voie să ne canalizăm eforturile doar într-acolo.

Trebuie să ne concentrăm pe lucrurile care conduc la trezire şi cred că cel mai potrivit este să ne întoarcem la Cuvânt, în Faptele Apostolilor 2 pentru a vedea care sunt aceste lucruri:

Primul lucru care ni se spune este că „stăruiau în învăţătura apostolilor” (Fapte 2:42). Doreau să cunoască adevărul! Erau aplecaţi asupra Cuvântului! Această afirmaţie îi contrazice direct pe cei ce spun că nu e nevoie de studiu susţinut, că asta ar împiedica lucrarea Duhului Sfânt! Nimic mai fals. Dacă Duhul a fost prezent în biserica, a fost atunci. Observăm că învăţarea şi studiul nu împiedică lucrarea Duhului, ci, dimpotrivă, sunt un semn al acestei lucrări. Biserica de azi are nevoie disperată să se reîntoarcă la Cuvânt. Să îl studieze în profunzime şi sistematic. Să îl studieze cu rugăciune. Să îl studieze în smerenie. Să îl aplice, recunoscându-i autoritatea finală! Să nu scoată din el şi să nu adauge la El! Să aprofundăm Cuvântul lui Dumnezeu în închinare, până când vedem Faţa lui Dumnezeu.

Un alt aspect subliniat în aceste versete este părtăşia deosebită ce exista între primii credincioşi. Această legătură înseamnă mai mult decât a fi scris în registru. Înseamnă mai mult decât a consuma biscuiţi şi ceai la agapele bisericeşti. Este vorba de o legătură organică. Familia este extrem de importantă, dar Domnul Isus subliniază faptul că legăturile noii familii sunt mult mai puternice. Atunci când cele două familii intră în conflict, noi trebuie să ne dăruim loialitatea familiei spirituale.  Aşa cum arăta Iuda, împărtăşim aceiaşi mântuire. Avem acelaşi scop în viaţă şi ne îndreptăm spre aceiaşi casă. De fapt, apostolul Ioan spunea că semnul cel mai clar al noii vieţi în Hristos este dragostea pentru fraţi şi surori: „Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi” (1 Ioan 3:14). Suntem fraţi şi surori, iar aceasta este o realitate, nu doar un mod frumos de a vorbi. Mă întreb cum se aşteaptă biserici divizate, conduse de echipe pastorale veşnic în conflict, să vină trezirea? Unitatea primilor credincioşi a fost, probabi,l elementul cel mai proeminent al mărturiei primilor creştini.

Textul din Fapte 2 mai subliniază închinarea pe care oamenii aceştia o aduceau. Ei „stăruiau în rugăciuni.” Era o biserică ce ştia într-adevăr ce înseamnă să depinzi de rugăciune. Fapte 4 ne spune că după ce au fost eliebraţi din arest, Ioan şi Petru „s-au dus la ai lor şi le-au istorisit tot ce le spuseseră preoţii cei mai de seamă şi bătrânii” (Fapte 4:23). Primul lucru pe care l-au făcut a fost să se roage.  După ce s-au rugat, „s-a cutremurat locul unde erau adunaţi” (4:31). Duhul Sfânt s-a pogorât şi a lucrat cu putere prin ei. Bisericile de azi neglijează rugăciunea şi se agită cu fel şi fel de lucrări. Se aşteaptă mai apoi ca Însuşi Dumnezeu să fie uimit de lucrarea lor. Biserica primară se ruga, iar apor privea cu uimire lucrările făcute de Dumnezeu. Mai mult, închinarea lor era caracterizată de curăţie şi era constantă.

Încă două observaţii. Noua credinţă pătrunsese în toate departamentele vieţii lor. Credinţa era viaţa lor de fie care zi, nu doar o poşetă ce se asortează duminica. Mai mult ei „erau plăcuţi înaintea întregului norod” (2:47), fără să facă eforturi, fără să găsească „noi metode”, ci pur şi simplu trăindu-şi credinţa într-un mod autentic.

La aceasta suntem chemaţi şi noi. Nu înseamnă că de îndată ce vom începe să practicăm aceste lucruri, trezirea şi revigorarea vor veni peste biserici. Lucrurile nu funcţionează mecanic. dead-churchTotuşi ne dorim vremuri mai bune pentru bisericile noastre, aşa că ne străduim să trăim cu credincioşie, în nădejdea că Dumnezeu se va îndura de noi.

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Din necazurile şi bucuriile unui evanghelic și etichetat , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s