Din copilăria mea baptistă (2)

Serile de evanghelizare

Se ţineau întotdeauna iarna, pentru că atunci oamenii aveau timp să vină. Nu aveau ce să facă la câmp, iar animalele le rezolvau devreme. Îmi amintesc că primele zile ale anului erau ocupate întotdeauna cu săptămâna mondială de rugăciune, dar apoi urma săptămâna de evanghelizare.

Pentru că întâlnirile erau seara, drumul până la biserică era o adevărată aventură. Străzile nu erau iluminate, doar câte un bec amărât pe la vreun colţ de stradă. Era o delectare pentru noi copiii să folosim lanternele primite cadou de crăciun. Dacă era zăpadă, era bine. Dacă era noroi în schimb, cum se întâmpla adesea, momentul în care intrai în adunare şi îţi vedeai pantofii la lumină era un adevărat şoc.

Prezenţa era în general mulţumitoare. Amintirea mea este aceea a unei săli pline. Nu doar că veneau fraţii şi surorile, dar îşi invitau şi prieteni şi vecini, iar aceştia răspundeau, de multe ori, pozitiv. Probabil prea puţini veneau motivaţi de dorinţa de a auzi predica, dar era pentru ei ceva inedit. Pe vremurile acelea nu era cablu TV, iar televizoarele erau alb-negru. Despre computere şi Internet (bloguri!) nu se ştia absolut nimic. (Ce ciudat că nu le simţeam lipsa şi eram destul de împliniţi!) În contextul acesta, spectacolul pe care îl oferea biserica pocăiţilor era color şi tridimensional, iar nepocăiţii veneau.

Afară era frig, înăuntru era cald, iar unii dintre participanţi aţipeau, iar unii adormeau de-a binelea. A fost reproşul, cu accent de Bihor, al unui nepocăit care spunea despre una dintre surori „că doară să şi-nvisază!”

Vorbitorii erau în general diferiţi de la o seară la alta. Unii erau foarte emoţionali şi le făceau pe surori să stea cu batistele preăgătite. Îmi amintesc de un frate care predica, predica şi iar predica, până când, la un moment dat, şi-a dat seama că a pierdut contactul cu adunarea. Deşi a pierdut contactul, el nu s-a pierdut defel, nici nu s-a gândit să încheie, ci „a spus o glumă pentru descreţirea frunţilor!” Şi acum îmi amintesc perfect gluma: era despre un om beat care a căzut în şanţ şi a venit la el un căţel. Beat fiind, a crezut că este soţia şi a exclamat „Ce blană faină ţi-ai cumpărat dragă!” Problema e că nu îmi descreţeşte, ci îmi încreţeşte fruntea. Ce poate fi mai potrivit decât o astfel de inserţie în mijlocul luptei spirituale pe care o presupune un serviciu de evanghelizare? Foarte puţini erau vorbitorii care citeau un text şi rămâneau lângă el. Predicile erau în general „tematice.”

Unii presărau mesajul cu multe mărturii personale. Alţii cu ilustraţii sentimentale: băiatul care a plecat de acasă şi nu ştia dacă părinţii îl mai primesc. Le-a spus că dacă îl primesc, să lase semn, în nucul pe unde va trece trenul, o batistă. Când se apropie, tot nucul era plin de cearşafuri…Oare mai dă foloseşte cineva ilustraţia aceasta? Dacă da, vă rog opriţi-l! Unii ameninţau constant că s-ar putea să păţeşti vreun accident, să amuţeşti şi să nu mai poţi spune „da” pentru Domnul.

Cu toate astea, erau, ca la rugăciune, excepţii. Erau unii păstori care predicau şi reuşeau să ne ţină chiar şi pe noi copiii cu sufletul la gură. Nu răcneau, nu ameninţau, nu foloseau glume, nu plângeau, dar nici nu se fereau de semntimente. Dimpotrivă, „era un foc” în cuvintele lor. Erau oamenii pasionaţi de Biblie şi care aveau ungerea Duhului. Oamenii aceştia îşi făceau temele şi studiau textul cu toată grija, dar nu simţeau nevoia să manipuleze emoţional adunarea. Ei ştiau că cercetarea o face Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. În ce-i priveşte, pur şi simplu ştiai şi simţeai că acolo este mai mult decât lucrarea unui om care se chinuie să convingă şi să facă atmosfera. Era acolo puterea lui Dumnezeu care îl înălţa pe vorbitor, iar împreună cu el, întreaga adunare! La fel ca atunci, oamenii aceştia sunt excepţia. Cei mai mulţi evanghelişti şi păstori îşi acoperă lipsa studiului prin strigăte, lacrimi şi ameninţări Unii nici nu se chinuie în felul acesta, ci vorbesc monoton şi sec, omoară pur şi simplu adunarea.

Îmi este dor de unele seri de evanghelizare. Mai ales de curajul pocăiţilor de a-i chema şi pe alţii să audă. Îmi este dor să îi aud pe oamenii, cu sau fără şcoli, dar care iubesc Biblia, o iau în serios şi sunt plini de Duhul Sfânt.

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Din necazurile şi bucuriile unui evanghelic. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Din copilăria mea baptistă (2)

  1. foolfield zice:

    Compilatia de manuscrise numita conventional, `Biblia`, ar putea fi…iubita? Poti iubi la modul real, un set de scrieri? Scurt spus, poti iubi cu adevarat ceva ce ramane prin insasi natura sa, strain modului (inter)uman de a iubi? Caci textul nu poate influenta experienta umana altfel decat indirect, in timp ce iubirea presupune raportarea directa, relationarea nemijlocita.

    • Valentin Fat zice:

      Multumesc pentru comentariu. Am folosit cuvantul a iubi aici cu sensul de „a pretui”, „a atasa valoare”, ca atunci cand spunem „iubesc muzica clasica” sau „iubesc sportul” et c. Poate ca alegerea cuvantului nu a fost cea mai potrivita. Pretuirea Bibliei trebuie sa ne conduca intotdeauna la a-L iubi pe Dumnezeul care S-a descoperit pe Sine acolo.

  2. foolfield zice:

    Consider ca tot ce intra in sfera de-cunoscutului, ar trebui tratat `la rece`. Aceasta, cu atat mai mult cu cat analizam texte care se cer intelese in contextul cultural al vremii in care au fost scrise. Poate ca studiul bibliei ar trebui sa se rezume strict la cercetarea istorica a manuscriselor.

  3. tibi zice:

    Catre foolfield

    In momentul in care ne lasam luati de o mana de pe gloaba arogantei omului de stiinta si urcati in saua Calaretului tuturor evenimentelor cosmice si purtati inainte si inapoi prin istoria trecuta si cea viitoare vom intelege ca de fapt nu noi citim si studiem Biblia ci, …surpriza, Biblia ne citeste si ne studiaza pe noi. Atunci intelegem ca Biblia nu este o colectie de manuscrise ci este Dumnezeu Insusi comprimat intre cele cca 1200 de pagini, in minimum de cuvinte cu incarcatura cea mai mare de Mesaj posibila pentru omenire, indiferent de secolul in care se afla. Atunci intelegem nu ce este Biblia ci Cine este. Atunci intelegem ca Biblia este Logosul care aduce raspuns la intrebarile pe care nici macar nu am avut inteligena sa le formulam, indiferent de secolul in care ne vom afla.
    Bibia este intr-adevar de iubit!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s