Măicuţa (jurnal de familie)

Căutam ceva pe laptop, când am dat de câteva poze cu măicuţa, bunica din partea tatălui. Doar văzând poza mi-am dat seama cât îmi este de dor de ea. A plecat acasă în urmă cu patru ani, la o vârstă înaintată, dar după o viaţă foarte grea.

S-a născut în Hinchiriş, lângă Beiuş, judeţul Bihor. Tatăl ei a murit înainte ca ea să se nască. Mama ei a murit când avea doi ani. A trăit o vreme cu bunicul ei, un om extrem de puternic. Se spune că la un moment dat, când boii nu mai puteau să tragă carul, i-a pus deoparte şi a făcut-o el. Nu după multă vreme şi bunicul a murit, muşcat de un câine turbat. A mers să locuiască la unul din unchii ei, dar casa era plină de copii şi… a picat în plus, lucru pe care nimeni nu s-a căznit să i-l ascundă. Pe la 10-12 ani era trimisă cu turma de oi sau capre la pădure, în munte, singură…Când mă gândesc la copii de doisprezece ani de azi, mi se pare incredibil! Cum să îi laşi singuri, în munte, chiar mai multe zile?

La 19 ani s-a căsătorit cu tăicuţa, bunicul din partea tatălui, un om dificil şi destul de impulsiv. Nu a avut viţă uşoară cu el. Prin anii 40 s-au mutat, împreună cu alţi bihoreni, la Vinga, între Arad şi Timişoara, în speranţa că la câmpie vor avea o viaţă mai uşoară. Nici nu s-au aşezat bine, că au venit comuniştii. Măicuţa îmi povestea cum erau nevoiţi să îngroape porumbul în pământ ca să nu rămână chiar fără nimic. Apoi colectivizarea forţată…cu cel puţin douăzeci de vaci de muls în fiecare dimineaţă, pe la ora 4! În perioada aceasta, măicuţa şi tăicuţa se pocăiesc. Nu dobândesc cunoştinţe teologice profunde, dar ştiu un lucru: pocăiţii trebuie să fie altfel, linie pe care au mers până la capăt.

Viaţa a fost grea. Muncă la colectiv, muncă acasă, muncă la grădină. Mă tot întreb cum putea măicuţa să meargă în piaţă la Caransebeş sau la Beiuş cu mai mulţi saci de arpăgică? Cum i-o fi suit în tren? Cum îi cobora? Cum îi căra la piaţă?

Poate că după o viaţă atât de grea, măicuţa şi-a pus speranţa într-o viaţă mai uşoară la pensie. În 1988 însă, tăicuţa a paralizat şi a fost imobilizat la pat. Timp de 15 ani, măicuţa a stat lângă el şi s-a îngrijit de toate nevoile. A plecat de acasă doar vreo două săptămâni, când s-a operat de fiere. După ce tăicuţa a murit, în 2003, măicuţa a mai trăi 6 ani, dar a început să se stingă, încetul cu încetul.

Perspectiva morţii nu a speriat-o niciodată. Făcea glume pe seama ei! Privea cum zboară o scânteie şi îmi zice: „aşa zboară şi sufletul din om.” Eu îi spun să termine cu discuţia despre moarte, la care ea răspunde: „Doară n-oi trăi cât munţii!” Ultima dată când am văzut-o stătea pe pat. O întreb: „Măicuţă, te hodineşti?” Cu o voce padu seara 028 padu seara 024 padu seara 025destul de stinsă zice: „Da, da mă duc io deloc la hodină serioasă.”

Nu era în niciun fel amărâtă de viaţă. Nu era pesimistă sau înrăită în niciun fel. Mă întreb cum a fost posibil ca după o viaţă atât de chinuită, de la început la capăt, să rămâi atât de senin? Avea Biblie, dar citea cu mare greutate. Un lucru ştiu sigur: în fiecare seară se ducea în altă cameră şi se ruga. Se ruga şi înainte de masă şi niciodată în grabă…o urmăream cu cea mai mare atenţie.

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Jurnal de familie. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Măicuţa (jurnal de familie)

  1. eliza f zice:

    multumim, vali…

  2. MS zice:

    Buna ziua!
    Am dat întâmplător peste meditaţiile dv, mi-au plăcut şi le-am citit (o seamă din ele).
    Propoziţia „Pe la 10-12 ani era trimisă cu turma de oi sau capre la pădure, în munte, singură…” mi-a amintit de o împrejurare prin care a trecut o mătuşă a mea, tot copilă.

    Un moş al meu era cu oile în Padeş, pe nişte dealuri departe de sat. Nu avea de ajutor pe lângă el decât o nepoţică de vreo 7-8 ani, una din surorile Tatii. Prin împrejurimi, nimeni – singurătăţi ca-n prozele lui Sadoveanu.
    Într’o seară i-a spus fetiţei: Eu în noaptea asta am să mor. Tu să dormi liniştită. Dimineaţă, cum te trezeşti, te duci şi dai drumul la vite să pască. Oile nu le deschizi, să nu vină vreun lup. Dacă ai făcut asta, te duci acasă. Ştii pe unde să mergi: o iei pe cărare în jos, treci părăul, pe muchea cealaltă dai de o poiană. De acolo vezi satul. Te duci în jos până ajungi acasă. Le spui să vină după mine că eu am murit.
    Fetiţa (care a fost mătuşa mea), ruptă de oboseala de peste zi, a adormit. Dimineaţa a făcut tot ce i se spusese.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s