Jurnal de familie (3)

În anul 1988, cred că în iunie, în timp ce mergea cu căruţa, tăicuţa a paralizat. Un vas de sânge s-a spart şi i-a afectat creierul. Partea dreaptă a fost atât de afectată, încât de atunci nu a mai putut să folosească nici mâna, nici piciorul drept. A fost ţinuit la pat timp de 15 ani.  O scurtă perioadă a putut să meargă cu cârjele, cu mare greutate. Apoi a căzut, şi-a rupt piciorul şi de atunci nu s-a mai putut ridica de pe pat.

Multe amintiri sunt din perioada aceasta. Era show mare sâmbăta, când îi făcea tata toaleta. Spuma de ras îl gâdila grozav, aşa că „zdrăvia” (strănuta). Avea oroare de spălatul pe cap….

Avea „săltariu” (sertarul) lui. Cel mai interesant obiect de acolo era un ardei iute uscat pe care îl punea în zamă, după care înapoi în sertar. Se schimba la sezon. Avea un stomac de fier: mânca un bol de vişine, cu sâmburi cu tot şi nu avea nici cea mai mică problemă! O permanentă dilemă era dacă noi îi vedem pe cei de la televizor, ei cum de nu ne văd pe noi? Iată o nesiguranţă chinuitoare. Simţea nevoia să citească cu voce TARE subtitrările.

Trebuia pus la culcare ca un bebeluş. Odată aşezat, în pat, nu se mai putea întoarce. Tocmai din cauza asta îi lua un timp considerabil până ne spunea pe ce parte vrea. Se „învisa” adeseori în Tărcăiţa.

Paralizia a fost un instrument prin care Dumnezeu l-a zdrobit şi l-a cioplit. Probabil că nu s-ar fi putut altfel. Parcă îl văd şi acum plângând, după ce l-au adus de la spital de la Arad. Pentru prima dată îmi dau seama acum că plâng exact ca el. Un plâns mut, dar intens…O durere care se consumă în interior. Fierbe şi zvâcneşte acolo, iar ceea ce se vede pe faţă e doar o palidă expresie.

Cât a văzut, a citit din Biblie. După aceea i-am citit eu. Treuia să îi citesc TARE. Recunoştea pasajele şi îmi povestea cum a citit şi el de acolo. Bietul tăicuţa…parcă îl văd şi acum ţinându-se cu mâna stângă de colţul mesei, ca să nu cadă înapoi în pat.

A murit la 89 de ani, în 2003.  Am fost doar eu cu el în clipa aceea. Acea ultimă suflare…am dus mâna la gât să simt pulsul şi nu îmi venea să cred că nu mai simt nimic. Paloarea care cuprinde instantaneu trupul.

Nu am de gând să dau sfaturi înţelepte de genul „cei care aveţi bunici în viaţă mergeţi pe la ei.” Cred că ştiţi deja acest lucru. Vreau doar să spun că nu regret nicio clipă petrecută cu tăicuţa. Am învăţat de la el ce înseamnă durerea şi suferinţa şi cum să treci prin ele fără să intri în disperare. Am văzut viaţa umană în toată complexitatea ei. Am văzut degradarea şi moartea, fără să devin morbid. Am pus totuşi la inimă lucrul acesta. Astăzi, bătrânii sunt trimişi la azil şi copiii feriţi de părţile mai dure ale vieţii. Am văzut-o pe măicuţa. Nu s-au giugiulit, nici nu s-au alintat, nici nu şi-au făcut cadouri. Timp de 15 ani însă, măicuţa a stat lângă el şi l-a îngrijit cum a ştiut mai bine. Acesta este pentru mine chipul dragostei, forma ei vizibilă.

( Poza cu cioplitul se potriveşte atât de bine ultimei etape din viaţa lui tăicuţa.)

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s