O luptă e sfinţirea, deci te luptă!

Trebuie să recunosc că multă vreme m-am luptat cu subiectul acesta. Îmi era foarte clar că Dumnezeu doreşte sfinţirea vieţii mele. Ştiam foarte bine că trebuie să „urmăresc pacea şi sfinţirea, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.” Dar, cum? Ce am eu de făcut? Trăiam uneori cu senzaţia că nu trebuie să depun eu eforturi, că este un proces natural. Că dacă m-am întors cu adevărat la Domnul voi urî automat păcatul şi voi fi însetat după neprihănire. Aveam uneori chiar mustrări de conştiinţă, pentru că o întreagă armată de creştini îmi spune, în cărţi sau prin viu grai: „tot ce ai de făcut este să Îl laşi pe Domnul să trăiască în tine. Priveşte doar la Hristos şi este suficient.” Încolţea în mine chiar gândul că mai mult voi strica dacă încep să mă agit şi că motivul pentru care progresez atât de puţin pe drumul sfinţirii este tocmai agitaţia şi efortul meu.

Acum sunt liniştit. Sunt liniştit în timp ce mă arunc în luptă. Mă încred pe deplin în Dumnezeu în timp ce fac tot ceea ce îmi stă în putinţă. Nimeni nu m-a ajutat să înţeleg mai bine învăţătura biblică pe tema aceasta ca Jerry Bridges, în cartea sa The Discipline of Grace. Chiar şi titlul acestei cărţi spune atât de multe. Capitolul 9 însă a fost pentru mine o confirmare. O confirmare că nu sunt singurul care mă lupt cu astfel de dileme, o confirmare că am înţeles corect Biblia. Capitolul este intitula „Disciplină dependentă.” Precum în titlu, avem şi aici o alăturare oarecum ciudată de cuvinte. Cred însă că este profund biblică.

În general tindem să mergem la una dintre cele două extreme: abordarea pasivă în care Îl lăsăm pe Dumnezeu să se ocupe de tot sau abordarea auto-disciplinării în care căutăm să facem noi totul şi ne bizuim pe propriile noastre puteri. Între aceste două abordări se află învăţătura biblică. Iată ce spune Bridges: „Trebuie să învăţăm principiul scriptural conform căruia Duhul Sfânt lucrează în noi şi ne împuterniceşte să trăim vieţi plăcute lui Dumnezeu. El nu face munca în locul nostru, ci ne împuterniceşte pe noi să o facem.” (pg. 134) Încă o afirmaţie deosebit de importantă: „Nu există niciun loc, în învăţătura Noului Testament despre sfinţenie, în care suntem îndemnaţi să depindem de Duhul Sfânt fără a fi îndemnaţi să practicăm o disciplină pe măsură.”

Pentru mine, începutul epistolei lui Petru este cât se poate de clar: „Dumnezeiasca lui putere v-a dăruit tot (…) de aceea daţi-vă şi voi toate silinţele.” Ce altceva să înţeleg din astfel de texte, decât că trebuie să mă lupt, să transpir, să nu precupeţesc niciun efort? Cei care propun o abordare pasivă trebuie să decupeze o parte considerabilă din Noul Testament.

Bineînţeles că putem aluneca uşor şi în cealaltă extremă şi să devenim nişte activişti ignoranţi, mulţumiţi de propriul parcurs. Să trăim cu senzaţia că am ajuns deja pe vârful muntelui, iar de acum ne putem permite să rânjim cu superioritate la cei care încă se luptă cu urcuşul. Pentru a contracara această tendinţă este nevoie să păstrăm rugăciunea ca o practică permanentă în viaţa noastră. Rugăciunea adevărată înseamnă smerire. Este o declaraţie de dependenţă. Sunt nevoit să cer ajutor pentru că altfel nu mă descurc.

Bridges folosea analogia fermierului. Pentru a se bucura de o recoltă bogată trebuie să semene, să plivească etc. Sunt însă două lucruri pe care nu le poate face nicidecum: nu poate aduce ploaia şi nu poate face plantele să crească. Are atât de multe de făcut, dar tocmai ceea ce este esenţial depinde de Dumnezeu.

Deci, să punem mâna şi să lucrăm. Să transpirăm. Să de disciplinăm. Să ne purtăm cu asprime cu trupul nostru. Aceasta e partea noastră. Să nu ne îngrijorăm! Atâta timp cât rămânem smeriţi lângă Domnul, Duhul Sfânt ştie ce are de făcut şi face. Lucrarea Sa este reală, depindem de ea, dar este în acelaşi timp tainică. 1576839893

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la O luptă e sfinţirea, deci te luptă!

  1. Betuel Vararu zice:

    Mulțumim Vali. Foarte faină ideea. Dilema o împărtășesc și eu. Cu ajutorul versetului din 1 Corinteni 15:10 am înțeles că sfințirea nu este o chestiune de „fă-ți partea ta și Dumnezeu și-o face pe-a Lui,” ceva de genul „fifty fifty.” Am înțeles că noi suntem chemați să acționăm 100% pe baza a ce face Dumnezeu 100%. Și cred că rămânem biblici atâta vreme cât noi ne bazăm pe Dumnezeu și nu invers, adică vom zice: „ne dăm toate silințele pentru că dumnezeiasca lui putere ne-a dăruit” și nu „ne dăm toate silințele ca dumnezeiasca Lui putere să ne dăruiască”. Așa cum zice și Pavel, „alerg înainte, căutând să apuc viața veșnică, întrucât și eu am fost apucat” (parafrazare Filipeni 3:12), și nu „alerg înainte să apuc ca și eu să fiu apucat.”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s