De două ori am simţit suflarea morţii

De două ori mi-a zâmbit moartea. De două ori a fost atât de aproape că i-am simţit răsuflarea. De două ori până acum, am fost convins că trăiesc ultimele clipe din viaţă.

Prima dată în timpul liceului. Terminasem clasa a XI-a şi eram în vacanţa de vară. Era o dimineaţă frumoasă, senină, de Iulie. Veneam de la gară şi mă îndreptam spre casă. Am coborât grăbit din fir (troleibuz) şi am păşit pe trecerea de pietoni. Mă grăbeam şi nu am putut să mă asigur bine pentru că am trecut chiar prin faţa firului. Acela a fost momentul în care am simţit o lovitură puternică, am zburat prin aer şi am aterizat pe asflat. Am conştientizat că am fost lovit de o maşină, dar fără să observ detaliile. Îmi amintesc că brusc s-a făcut întuneric. „Uite că mi s-a întâmplat şi mie!”, îmi spuneam. Eram foarte curios să văd ce se întâmplă mai departe… Pentru câteva momente mi-am pierdut cunoştinţa. Apoi m-am ridicat şi am pus mâna pe ochelarii căzuţi ceva mai departe. După asta m-am întors am văzut namila de rabă oprită pe la jumătatea trecerii. O jegoasă de basculă Roman Diesel. Astăzi nu mai sunt aşa multe, dar atunci erau. M-am uitat urgent să văd numărul. TM…FNR. Atâta minte am mai avut, dar aici s-a terminat: fiind buimac şi speriat, vroiam să merg acasă. Tremuram din toate încheieturile. Celălalt pasager al rabei, nu şoferul, încerca să mă îmbie cu un pahar de cafea din care sorbise el deja. Mă întrebau şi el şi şoferul dacă sunt bine. Perspectiva mersului meu acasă îi încânta şi m-au încurajat. Eram însă în Timişoara, pe Calea Martirilor! Oamenii se strânseseră şi s-au coalizat. Cineva a sunat la poliţie. Altcineva s-a ocupat de şofer şi colegul lui. (Am crezut că o să-i şi bată). Alţii s-au ocupat de mine şi mi-au spus că nu am ce să plec nici unde. Acuma vine poliţia, iar apoi mă duc la spital. Între timp m-am mai luminat şi eu…Pe mâini, pe spate, eram numai sânge şi julituri. M-au dus cu maşina poliţiei la judeţean pentru a-mi face film: mă lovisem cu capul de asfalt când am căzut. Amintirile din judeţean, de atunci, sunt urâte. Într-adevăr mi-au făcut filmul, (poate şi la oase, nu mai ştiu), dar m-au ţinut să aştept în prostie, până când sângele şi praful s-au întărit şi s-au transformat într-o pastă lipicioasă, greu şi dureros de curăţat.

Până pe după masă îmi revenisem din blegeală şi a trebuit să fiu temperat la poliţie, atunci când am fost faţă în faţă cu călăul. Nu i-am cerut bani. I-au luat permisul de conducere şi şi-a pierdut locul de muncă. Pe seară însă au început să mă doară toate oasele. Nu ştiam cum să stau în pat. Pe o parte mă dureau oasele, pe alta mă deranjau rănile. Zilele următoare am mai descoperit ceva. Atunci când mergem pe jos, pe

stradă mi se făcea o frică grozavă de maşini. Chiar dacă era vorba de o străduţă lăturalnică, unde maşinile mergeau încet, simţeam nevoia să mă refugiez, să mă ascund. În ceea ce priveşte rabele Roman Diesel, îmi inspiră teamă şi acum la 31 de ani. N-am ce să fac. Din fericire, sunt tot mai puţine.

A doua oară s-a întâmplat (…)

P.S. Raba din imagine e pe mercador. Dacă vă interesează, urmăriţi linkul….I hate it, chiar dacă nu e cea care m-a stropşit!

 

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s