De două ori am simţit suflarea morţii (şi ce am învăţat)

A doua oară a fost la…piscină. Nu, nu din cauză că nu ştiu să înot. Am înotat eu ce am întotat şi mă odihneam un pic, în apă. Făcusem efort şi trăgeam adânc aer în piept. Din cauză că apa s-a vălurit, am luat la un moment dat o gură zdravănă de apă care, în termeni populari, s-a dus pe „calea aerului.” Nu m-am panicat în primele secunde. M-am chinuit şi am ieşit afară, pe marginea bazinului. Panica pe care o resimţi atunci când nu ai aer este însă teribilă şi nu a întârziat să apară. Mă chinuiam să iau un pic de aer…şi nu puteam. Astmul de care sufăr nu a ajutat situaţia în niciun fel. Am început să mă sperii de-a binelea. În acele momente groaznice, un singur gând mă însoţea: mor ca un prost,  la piscină. Nici măcar pentru că m-am înecat, ci din cauza unei guri de apă. Mda, nu îţi trebuie apă mare să te îneci, o gură e suficientă. În momentul în care Ginny a ajuns la mine îmi schimbasem deja culoarea. Evident, nu putusem să o strig şi a luat ceva timp până ce a ajuns la mine şi s-a dumirit. Mă zbăteam doar pe marginea piscinei şi scoteam nişte sunete ciudate. Nu mai îmi amintesc prea multe decât că m-a apucat şi m-a strâns zdravăn. Senzaţia de sufocare a persistat, dar am putut să iau din nou ceva aer.

Poate că par banale experienţele mele, dar cu siguranţă m-au marcat pentru restul vieţii. Nu ştiu exact cum să descriu senzaţia pe care o resimt uneori când cobor într-o piscină, dar cred că spaimă ar fi un cuvânt potrivit. Un pic enervant, trebuie să recunosc. Ori de câte ori mă duc undeva la scaldă, îmi trece prin cap gândul „mai ştii atunci, când era să mori?” Că-i în concediu, că-i în weekend gândul răsare…

„Doar un pas este între mine şi moarte” îşi spunea David lui Ionatan şi avea dreptate. Dar la fel de multă dreptate avem fiecare dintre noi atunci când rostim aceste cuvinte în dreptul nostru.  Viaţa este fragilă. Firul care ne ţine este mult, mult mai subţire decât ne imaginăm. Viaţa e fragilă, dar iluziile noastre sunt beton. În fiecare zi ne minţim că nu vom muri niciodată. Ne-o spunem atât de des, încât am ajuns să o credem.

Cele două experineţe dramatice m-au învăţat să mă debarasez, într-o anumită măsură, de minciuna asta. Au rămas ca un ghimpe în coastă, dar un ghimpe de care am nevoie. Nu degeaba ne trimite Solomon în casa mortului şi zice că e mai bine să mergem acolo decât la picnic sau la party.  Orânduirea actuală a lucrurilor ne cam fereşte de spectacolul dur al bolii şi al morţii. Ajungem să credem ca cei descrişi de psalmist că „veşnice ne vor fi locuinţele.” Şi devenim superficiali. Şi ne afişăm aere de superioritate. Şi pierdem timpul. Casa de jale e un medicament de care avem nevoie din când în când. Suflarea morţii e teribilă, dar ne trezeşte.

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s