1 Samuel 15: leac pentru conştiinţele noastre sforăinde

Ajung din nou cu citirea Bibliei la 1 Samuel 15. Textul acesta trezeşte în mine o mulţime de stări, de trăiri, dar nu plăcute. Sunt scuturat de dimensiunea tragediei relatate aici. Cred că parcurgerea acestui text ar trebui să ne neliniştească, să genereze în mintea nostră o mulţime de întrebări, să ne trezească somnoroasa conştiinţă. Să ne strice cel puţin o jumătate de zi, dacă nu viaţa întreagă.

Ce se întâmplă aici? Citim că Saul primeşte o poruncă clară, aceea de a-i nimici cu desăvârşire pe amaleciţi şi animalele lor. Să nu ne grăbim în a da verdicte. Saul ascultă şi porneşte la luptă. Nimiceşte poporul şi nimiceşte chiar şi o parte din animale. Cu toate acestea, porunca i se pare fără noimă: De ce ar nimici animalele bune? E risipă.  Hmm, totuşi porunca este clară. Foarte rapid însă Saul găseşte justificarea: va aduce Domnului jertfe. Îl va îmbuna în felul acesta. Saul percepe incursiunea sa ca pe o mare biruinţă, aşa că se duce şi aşază un semn pentru a marca momentul. Vrea să sărbătorească şi vrea să împărtăşească şi cu ceilalţi. Dumnezeu însă avea o cu totul altă perspectivă asupra situaţiei. De sus, întreaga incursiune era percepută ca o mare înfrângere, înfrângere ce conduce la lepădarea lui Saul ca rege. Verdictul lui Dumnezeu îi este adus la cunoştinţă de către profetul Samuel. Cu adâncă durere, dar cu mare fermitate.

Ce învăţăm de aici? Înainte de a enumera principiile pe care le găsim în text, doresc să vă atrag atenţia că ne asemănăm cu Saul mai mult decât am crede. Atunci când citim o naraţiune, tendinţa va fi întotdeauna să ne identificăm cu personajele bune şi care o sfârşesc bine. Identificarea cu Saul nu este un exrciţiu plăcut, dar absolut obligatoriu.

1. Învăţăm că ascultarea parţială de Domnul este fără valoare în ochii Lui. Saul ascultă, dar o face selectiv. Saul ascultă, dar până într-un punct. Aş numi-o „ascultare de convenienţă.” Ne supunem până când porunca nu ne dă prea mult viaţa peste cap. Până când nu trebuie să sacrificăm alte planuri. Apare însă punctul din care ascultarea va presupune luptă şi chin. Punctul în care simţi că ascultare te va frânge. Ajunşi aici, cei mai mulţi vor frânge porunca şi ascultarea, pentru a se păzi pe ei înşişi de frângere.

Mă duc cu gândul în Gheţimani. Acolo unde ascultarea Fiului a culminat şi s-a desăvârşit. Privesc la intensitatea luptei pe care Fiul lui Dumnezeu a dus-o. Lupta pentru a accepta voia lui Dumnezeu. Lupta pentru a duce ascultarea până la capăt. Cred că avem aici actul suprem de închinare. Nu, nu e vorba de închinarea noastră cu bâţâieli şi siropuri. Aia ne-o place nouă, dar mi-e teamă că Îl lasă rece pe Dumnezeu nostru. Închinarea însoţită de frângerea ascultării în schimb este neplăcută, chinuitoare pentru noi, dar cea mai plăcută înaintea Lui.

Din viaţa noastră lipseşte tot mai mult această realitate a luptei pentru a accepta voia divină. E cea mai crâncenă dintre toate. Teribilă şi sfâşietoare. Asta nu din cauză că am unit voinţa noastră cu cea de sus, ci pentru că am luat-o pe cea de sus şi am aruncat-o înapoia noastră, cât mai departe, ca să nu ne deranjeze.

2. Învăţăm apoi că nimic nu e mai nesuferit înaintea lui Dumnezeu decât justificarea neascultării cu motivaţii „sfinte.” (va urma)

 

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s