Lipsa dedicării: o ciumă a vremurilor noastre

Într-una din cărţile sale, Jerry Bridges povesteşte despre o caricatură pe care a văzut-o într-un ziar. Este vorba despre un bărbat care ameninţă că vrea să-şi pună capăt zilelor şi stă pe marginea ferestrei unui bloc foarte înalt, pregătit să se arunce în gol. În spate însă are o paraşută! Soţia stă în spatele lui şi strigă: „Nimic nu poţi să duci până la capăt, nici măcar treaba asta!”

Consecvenţă. Dedicare. Devotament. Iată însuşiri admirabile, dar care lipsesc cu desăvârşire în zilele noastre. Scriu articolul de faţă cu sufletul amărât, acrit, nu mai ştiu nici eu. Se pare că singurii factori motivatori care au rămas sunt banii şi distracţia. Dacă lipsesc cele două, foarte puţini sunt interesaţi. Necazul meu mare este că implicarea în slujirile bisericii nu le oferă pe cele două. Oferă bucurie, oferă satisfacţie, dar nu imediate şi nu de genul celor imaginate. Rezultatul este că nimeni nu mai vrea să facă nimic. (Da, ştiu că exagerez, dar, cum spuneam, scriu cu sufletul amărât! Cer înţelegere!) Sau dacă  se implică cineva, o face pentru o perioadă scurtă. Există întotdeauna o fascinaţie a începutului, a noului. Când aceasta dispare, dispar şi cei implicaţi. Unii stau până când slujirea îşi cere tributul, până când apare primul hop. Cum se aud primele comentarii, iar oboseala îşi spune cuvântul, se fac nevăzuţi. Dacă o lucrare e solicitantă, unii chiar iau asta ca semn de la Domnul că nu e pentru ei.

Şi nu e vorba doar de implicare într-un departament de slujire, ci chiar de prezenţa la închinare. Duminică dimineaţa ne e somn, fiind obosiţi după munca din timpul săptămânii. Joi seara suntem obosiţi după munca din timpul zilei. La repetitii de cor nu mai venim că „nu mai e relevant.” Timpul devoţional îl ţinem o dată la lună „că nu vrem să fim farisei. Domnul ştie că suntem ocupaţi şi că trebuie să câştigăm bani.” În misiuni nu mai mergem duminica pentru că oricum, ” aia nu e misiune. Misiunea se face altcumva. Am citit noi pe net de misionari adevăraţi.” Punctualitatea nici nu intră în discuţie. „Ar fi vreun motiv să ne străduim să ajungem la timp? Să se bucure că venim.”

Teamă mi să nu ajungem să ne plătim „profesionali,” ca-n multe alte părţi, pentru a fi liberi să consumăm programe de calitate, fără a fi deranjaţi. De fapt nu ne mai prea interesează să fim ucenici ai lui Hristos, parte din trupul Lui, ci un program liniştitor duminică şi companie selectă pentru alte momente de relaxare. Când vom ajunge aici (sau am ajuns?) ne vom chema club, nu biserică. Club, dacă adunarea e selectă, adunătură dacă e mai puţin selectă.

Tocmai acesta spunea Domnul că va fi semnul venirii Sale. Nu cer albastru-portocaliu, nu fum, nu tancuri, nu chip-uri şi alte chestii de genul, ci oameni nepăsători. Ocupaţi până peste cap

cu clădirea propriei împărăţii. Cu alte cuvinte, oameni nepregătiţi. Care, atunci când vor fi treziţi de Mire,  vor căuta cu disperare untdelemnul şi nu îl vor găsi. Vor privi doar cu groază la inutilitatea candelei stinse.

 

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s