Trista realitate din spatele kitschurilor pocăieşti

M-am uitat prin câteva dicţionare pentru a vedea cum este definit kitschul. Le Robert pour tous e scurt şi la obiect: „de mauvais gout (de prost gust).” (p.645) Oxford Advanced oferă o definiţie ceva mai complexă: „works of art or objects that are popular but that are considered to have no real artistic value and to be lacking in good taste, for example because they are sentimental (lucrări de artă sau obiecte care sunt populare, dar care nu au o valoare artistică reală şi sunt lipsite de bun gust, de pildă, pentru că sunt prea sentimentale) .” (p.710)

Cred că această definiţie surprinde destul de bine fenomentul kitschului pocăiesc. În primul rând, kitsch-urile sunt populare. Nu vorbim despre un fenomen restrâns.  Kitsch-ul era prezent şi înainte de apariţia FB-ului. Trebuie doar să vizitezi câteva biserici pentru a te convinge de acest lucru. În cele mai multe adunări de modă veche tronează o poză cu multe nuanţe de verde din care ne priveşte cu nedumerire un (ghiciţi!) cerb! Cimitirul este un alt loc care ilustrează răspândirea kitsch-ului: mii şi mii de aranjamente florale din plastic agasează privirea. FB-ul nu a creat acest fenomen, ci l-a descoperit. În acelaşi timp a ajutat la diseminarea materialelor kitchoase. Acestea cresc în popularitate pe FB şi nu doar datorită generaţiei tinere, ci şi datorită persoanelor (să îndrăznesc să spun surorilor) mai în vârstă care au prins curaj, au păşit cu emoţie în spaţiul virutal, iar acum nu se mai satură să colinde şi să share-uiască toate paginile care conţin imagini de genul.

Apoi, aşa cum spune definiţia, sunt lipsite de bun gust şi nu au valoare artistică reală. Kitschurile pocăieşti sunt foarte predictibile. O poză (peisaj, Biblie, Hristos, fetiţă, flori) şi un text (verset, miorlăială, încurajare). Culorile sunt întotdeauna stridente, puternice: verde mov, roşu. În multe cazuri fotografia e înrămată de o dantelă roz. Nu există nicio subtilitate, niciun mister, absolut nimic care să solicite mintea cât de puţin. Partea şi mai tristă este că în cele mai multe situaţii nu există nicio legătură între text şi imagine: postul de data trecută arăta cum un verset care vorbeşte despre teribila şi iminenta judecată e ilustrat cu o fată blonduţă şi ruşinată. Ba chiar am văzut imagini care sunt la limita decenţei!!! Avem aici un fenomen care chiar trebuie analizat.  Versete puse pe lângă imagini care trimit la desene animate japoneze, cu „eroine” foarte…generoase, vreau să zic indecente, în expunere. Uneori nici nu sunt domnişoare din desenele japoneze, ci doamne în carne şi oase. Se pare că ataşarea versetului biblic sfinţeşte totul. Fenomenul e cu atât mai interesant cu cât am văzut astfel de imagini postate de hyper, mega, extra foarte fundamentalişti. Ei, câteodată lăsăm să se vadă mai mult decât vrem.

S-ar putea să mi se spună la punctul acesta că pe noi nu ne interesează arta, că noi vrem să promovăm doar Evanghelia. Atunci, propun eu, să nu ne mai încurcăm cu arta. Ori o facem de calitate, ori deloc. Problema e că îmbrăcăm mesajul nostru în cele mai mizerabile forme artistice. La fel şi în ce priveşte poeziile. Nu ne obligă nimeni „să împodobim programul” cu poezii. Atunci când o facem însă, să ne asigurăm că este vorba de poezii adevărate.

Un al treilea punct pe care îl semnalează definiţia este legat de sentimentalism. Kitscurile noastre îl promovează la greu. Am văzut zeci şi sute de astfel de poze „dulcege.” Una înfăţişa un câine mare lângă care stătea o fetiţă. Textul spunea ceva de genul: „Dumnezeu şi prietenul acesta (câinele) nu te vor părăsi niciodată.” Fel şi fel de încurajări siropos-uleioase, care îi „unge” la suflet pe cei ce sunt bine şi sănătoşi, dar îi îngreţoşează pe cei ce sunt în necaz şi au nevoie de o încurajare reală. În cel mai bun caz, îi determină să se auto-victimizeze şi să patineze în lacrimi şi muci inutili.

Partea tristă este că aceste kitschuri sunt doar una dintre expresiile (in-)culturii noastre evanghelice. Kitsch-urile ne arată aşa cum suntem, ne forţează să ne privim în oglindă, dar transmit şi celorlalţi un mesaj despre noi.  Iată ce spun ele.

Suntem prea superficiali. Nu ne mai place să studiem, să căutăm, să cercetăm. Această căutare continuă ar trebui să ne conducă la o cunoaştere mai profundă, dar, în acelaşi timp, să ne îndemne să facem loc tainei şi misterului, cu care se întâlnesc, în mod inevitabil, cei care Îl caută pe Dumnezeu. Noi preferăm însă să ne hrănim cu convingeri beton şi slogane, iar apoi ne mirăm de mutanţii rezultaţi. Suntem prea sentimentali. Preferăm siropuri dulci, poveşti plăcute….Vedeţi cum se leagă kitschurile noastre de predicarea noastră? Dacă pui cap la cap câteva imagini kitschoase, ai şi făcut o predică tipică. Rămâne să o mai mediatizezi pe un kitsch de afiş şi să te întrebi de unde eşecul răsunător.

Vă las să vă delectaţi cu un kitsch de zile mari! „A-şi” zăbovi mai mult privindu-l dar…voi visa urât la noapte.

 

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la Trista realitate din spatele kitschurilor pocăieşti

  1. Pingback: Valentin Făt: Kitschurile – una dintre expresiile (in-)culturii noastre evanghelice | Romania Evanghelica

  2. Cristos, odata inviat, nu mai moare… El a fost dat o singura data, de la intemeierea lumii. Nu exista asa ceva, sa nu mai zaboveasca sa moara a doua oara…

  3. Pingback: Din istoria blogosferei evanghelice – 17 mai | RoEvanghelica

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s