Mic dicţionar de termeni şi expresii pocăieşti: „pragul casei tale.”

După cum se vede, am fost nevoit să modific un pic titlul acestei serii de postări pentru a include şi anumite expresii/construcţii.

Unul din termenii foarte des folosiţi este casa Domnului (casa Ta, în rugăciuni). Cuvântul este folosit în variate contexte. Astfel, mulţumim în rugăciune pentru cei ce „au păşit pragul casei tale

” sau muţumim că „suntem în casa ta şi nu în altă parte.” De asemenea, adeseori cerem binecuvântare peste „tinerii casei tale,” „păstorii casei tale,” „bolnavii casei tale” şi chiar „lucrările casei tale.” În predici şi îndemnuri suntem adesea îndemnaţi să ne purtăm frumos în casa Domnului: grijă la ce şi cât vorbim, la cum ne purtăm sau la cum ne îmbrăcăm.

Trebuie să fiu sincer şi să spun că m-am săturat să aud acest cuvânt şi construcţiile aferente de zeci (sute?) de ori pe duminică. În acelaşi timp, doresc să subliniez că problema principală nu constă în folosirea fără discernământ a cuvântului, ci în realitatea care se ascunde în spatele acestui obicei. Tristă realitate. Poate că uneori exagerez, dar cred totuşi că în linii mari am dreptate.

Înainte de toate, cuvântul şi expresiile aferente indică o ruptură între viaţa de zi cu zi şi timpul de închinare petrecut în clădirea bisericii. Mai mult, ne este revelată o ruptură şi între spaţiul sacru din Casa şi locuinţele noastre sau locul de muncă. În Casa Lui trebuie să fii sfânt. În casa ta…Când eşti la lucru, e treaba ta ce faci, când eşi în Casa trebuie să te cenzurezi. Sunt de acord cu faptul că nu poţi să vii oricum la timpul de închinare, poate că sunt chiar mai conservator decât mulţi alţii, dar găsesc totuşi că acest contrast puternic dintre spaţiu sacru/ spaţiu profan, timp sacru/timp profan este nesănătos. Contrastul este cel mai bine ilustrat atunci când vorbim „pragul casei tale.” Este vorba, în viziunea noastră, despre o altă lume care nu are prea multe în comun cu viaţa nostră reală. Acest mod de a vedea lucrurile nu poate să ducă decât la ipocrizie şi standarde duble. Afectează mărturia înaintea lumii, afectează copiii şi ne privează de putere spirituală. Nu spunea apostolul Pavel că templul suntem noi?

Apoi, cred că modul cum folosim aceste construcţii indică şi o fugă de responsabilitate. Tinerii sunt ai noştri, ci ai Casei. Am uitat să menţionez însă una dintre cele mai des folosite formulări. O voi pune în context: „Te rugăm să treci pe la bolnavii casei tale!” Nu sunt ai noştri….sunt ai Casei. Casa nu e a noastră deci…să treacă Domnul pe la ei.

Dacă greşesc în ce priveşte observaţiile de mai sus, sunt de părere că oricum ar trebui să rărim folosirea cuvântului şi a expresiilor de dragul împrospătării limbii. Putem să înlocuim: „am păşit pragul casei” cu „am ajuns la timpul de închinare” sau „am ajuns în adunare.” „Închinare şi adunare” ne vorbesc despre persoane, nu despre clădiri. Clădirile sunt deosebit de importante, dar nu cele mai..Atunci când vorbim despre tineri, păstori, bolnavi…putem pur şi simplu să îi numim: AI NOŞTRI. Poate că, în timp, vom începe să simţim un pic de responsabilitate pentru ei. Oricum, ideea e să fim ceva mai creativi. Să nu ne blocăm!

P.S. În timp ce scriam, mi-a venit în minte o cântare de-a fratelui Nicolae Moldoveanu: „Casa lui, Casa lui/ templul Domnului, /suntem noi El ne-a spus/ cei ce credem în Isus.”

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s