Insuportabilele bătăi

Citeam în seara asta un autor care spunea că nu suferea să audă ceasurile ticăind. Ticăitul ceasurilor nu m-a deranjat niciodată. Nu mi-a plăcut însă niciodată, și nici nu-mi place, să-mi aud ticăitul inimii. Știți că se întâmplă uneori când pui capul pe pernă…mă întorc de îndată pe cealaltă parte, dar e prea târziu. Gândurile încep să zboare, inima bate mai cu putere, de parcă mă asurzește.

De ce mă deranjează? Nu este tocmai „ticăitul” acesta semnul vieții, al normalități? Poate că sunt eu mai ciudat, dar cred că mă irită pentru că îmi dau seama că e acolo un motoraș, o mașinărie care, mai devreme sau mai târziu, se va strica și, mai devreme sau mai târziu se va…opri. Îmi place să cred că existența mea e sigură, trainică, înfiptă și tocmai atunci îmi aud inima, iar bătăile surde pe care le aud în pernă stăruie să mă convingă că nu e așa. (Ba de câțiva ani încoace, începe, inima bineînțeles, nu doar să bată, dar să mă și bată la cap. Mai ales în serile de luni și diminețile de marți, când resimt oboseala de duminică. Atunci o simt uneori obosită, alteori se încăpățânează să bată mai des, apoi face pauze…își face de cap.)

Nu mă deranjează ticăitul ceasului, deși și acesta îmi amintește că timpul trece. Nici acea imagine a trenului alergând pe șine care îmi revine constant în minte, însoțită de coloana sonoră aferentă: gara din Vinga, trenul de la 5 și-un pic după masa. Eu venit direct de la biserică (pe vremea aia trenul se alegea întotdeauna în funcție de biserică, nu invers! Știam că așa trebuie să fie și așa știu și acum.). În mână cu plasa de la măicuța. Era în plină iarnă, frig, soarele se pregătea să apună…Din zecile, poate sutele, de călătorii cu trenul imaginea asta s-a încăpățânat să rămână și să revină constant în minte ca o imagine a vieții care zboară spre final. Probabil combinația de imagini a fost prea puternică: trenul care se grăbește să ajungă, soarele care se grăbește să apună…

Dar nici trenul, nici ceasul nu mă neliniștesc defel. Trenul îl asociez cu scârțâit se șine, cu ciocanul mare cu care se lovesc roțile, cu forță…inima e de carne, e inifinit mai sensibilă.

Și trenul și ceasul pot fi reparate și repuse pe traseu, în funcțiune. Se opresc și sunt repornite. Mai devreme sau mai târziu. Inima, nu are voie să se oprească.

Probabil și  pentru că cele două obiecte sunt afară. Inima e înăuntru. Ticăitul ceasului vine din exterior și pătrunde în ureche. Bătăile inimii vin din interior spre exterior. Inima e a mea, e o parte din mine, așa cum celelalte nu sunt.

Ei, și chiar dacă e a mea, e tare greu de controlat. Nu pot să pun mâna pe ea, nu pot să o reglez, nu pot să repar, așa cum fac cu ceasul. Inima e a mea, dar aparține unui alt Ceasornicar ce măsoară cu ea timpul vieții mele. Poate că sunt un pic cam dulceag, dar acesta e singurul gând care o liniștește și pe ea și pe mine. Știu că și atunci când nu aud eu bătăile, Altcineva le aude, le numără…

Ce bine că în seara asta plouă. Sper să se audă stropii suficient de tare când voi pune capul pe pernă.norm

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s