Reforma la 499 ani: starea deplorabilă a bisericii (2)

Să continuăm să privim la reformă și la starea deplorabilă în care biserica se găsea înainte de aceasta.

Putem începe chiar cu perioada 1305-1377, când papalitatea se mută la Avignon în Franța. În această perioadă de 72 de ani se succed șase papi, toți de origine franceză. Această situație este percepută ca o mare rușine de către cetățenii Romei, mândri de atât vreme că orașul lor este locul de îngropare al apostolului Petru. Lucrurile par să se îndrepte în 1377, când este ales un papă italian, iar papalitatea se mută la Roma. Apar noi complicații însă, pentru că papa de la Avignon refuză să demisioneze. Avem deci doi papi care conduc simultan. În consecință, ambii vor fi „concediați” de către cardinali, dar ambii refuză să plece. Cardinalii aleg deci un al treilea papă, cu rezultatul că de acum trei papi conduceau în același timp. Fiecare se revendica de la Sfântul Petru, fiecare îl numea pe celălalt „anticrist” și fiecare vindea indulgențe în vederea obținerii banilor necesari pentru a lupta cu ceilalți doi.  Conciliul de la Constance, din 1414, va pune capăt acestei situații: cei trei papi se vor retrage și unul nou va fi ales. Perioada aceasta este cunoscută ca „schisma papală.” Această situție este cât se poate de ilustrativă pentru starea paplități din acea perioadă. Nu este deci de mirare că mulți oameni se întrebau tot mai serios dacă papa este cu adevărat reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. Papa Leon X, papă în vremea în care Luther a ținuit tezele pe ușa bisericii din Wittenberg este cunoscut pentru afirmația: „Dumnezeu ne-a dat paplitatea, deci să ne bucurăm de ea!”

Mergând mai jos pe scara ierarhică, preoții erau cunoscuți pentru că trăiau în imoralitate. Mulți dintre ei de pildă, practicau, fără nicio jenă, concubinajul. Aceștia nu erau judecați de autoritățile civile, ci de un tribunal bisericesc, de legea canonică, interpretată de colegii lor care adesea le treceau cu vedere abuzurile. Simonia (vânzarea unor poziții religioase) se practica pe scară largă. Biserica decretase că valoarea sacramentelor, a slujbelor săvârșite de aceștia nu este afectată de stilul lor îndoielnic de viață. Augustin enunțase deja principiul „ex opere operato,” ceea ce însemna că sacramentele aveau valoare în ele însele. Eficiența nu le era conferită din exterior, așa că puteau fi săvârșite chiar de „hoți și de tâlhari.”

Starea de depravare însă este întotdeauna legată de învățătura greșită. Ce fel de învățătură își asuma și predica biserica din acea perioadă?

Înainte de toate, îl avem pe papa de la Roma socotit a fi vicarul, reprezentantul lui Hristos pe pământ. Acesta își moștenea autoritatea tocmai de la Sfântul Petru, despre care se credea că murise și este înmormântat la Roma. Nu spusese Însuși Hristos că pe el își va zidi biserica? Papa era deci conducătorul suprem al bisericii, având autoritatea de a ordina episcopi care, la rândul lor aveau autoritatea de a ordina preoți.

Papa, alături de preoți și de episcopi, erau cei care împărțeau harul, prin cele șapte sacramente sau taine: botezul, confirmarea, mesa (cuminecătura), penitența (pocăința), căsătoria, ordinarea (preoția) și ritualurile efectuate înainte de moarte (maslu).

Dintre acestea, cea mai importantă era mesa. Aceasta presupune împărtășirea cu trupul și sângele Domnului și are la bază doctrina trans-substanțierii. Hristos era jertfit din nou pe altar. Se credea că prin această jertfă nesângeroasă care o repeta pe cea sângeroasă, mânia lui Dumnezeu era potolită. Atunci când preotul spunea formula „Hoc est corpus meum,” clopotele bisericii începeau să sune. Se credea, de fapt se crede, că în acea clipă, pâinea și vinul se transformă cu adevărat în trupul și sângele Domnului, chiar dacă în aparență rămân neschimbate. Enoriașii nu se împărtășeau decât rar cu pâine și niciodată cu vinul. Ar fi fost cu totul nepotrivit, blasfemiator chiar, ca un țăran stângaci să verse vinul. Chiar dacă nu gusta din pâine, enoriașul credea că poate să primească harul doar privind la ea. Astfel, mulți oameni fugeau de la o biserică la alta pentru a primi și mai mult har. Credința că tainele, prin mijloacele fizice și rostirea formulelor potrivite, transmit harul este concepția bisericii ortodoxe și catolice până în ziua de azi.

Un alt aspect fundamental este mijlocirea sfinților. (…)

NOTĂ: scrierea acestui scurt rezumat al reformei se datorează unor autori pe care i-am citit de-a lungul timpului: Michael Reeves cu Flacăra nestinsă apărută la Făclia și mai recenta Why the Reformation Still Matters apărută la Crossway, Erwin Lutzer cu Rescuing the Gospel, apărută și ea recent la Baker Publishing. Aș aminti și traducerile scrierilor lui Luther și comentariile însoțitoare de la Logos, precum și clasica (chiar dacă un pic vechiuța) biografie a lui Roland H. Bainton.

lutheratdietworms

Anunțuri

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s