Despre Cina Domnului, în situația actuală: 6 motive pentru care am hotărât să așteptăm

În săptămâna care se încheie astăzi, am asistat la multe discuții legate de Împărtășirea la Masa Domnului, în perioada de criză prin care trecem. În general, în luna aprilie, biserica noastră se împărtășea la Masa Domnului, în Săptămâna Patimilor, în Joia Mare. Este însă limpede de acum, că lucrul acesta nu va fi posibil. Președintele Iohannis a anunțat că nu se va putea participa nici la slujba de înviere. Anunțul poate fi citit aici. Cred că a fost făcut cu decență și empatie, deși, trebuie să recunoaștem, partea emoțională nu este punctul lui forte. Îmi va lipsi părtășia din Joia Mare. De-a lungul anilor, în seara aceasta se crea o părtășie strânsă, apropiată și anticipam aceste momente cu bucurie. Sunt totuși câteva argumente care ne-au determinat să așteptăm și să nu ne împărtășim în această perioadă. Le voi scrie, vorba evanghelistului Luca, „în șir, unele după altele,” pentru ca lucrurile să fie cât mai clare.
Mai întâi, voi pune lucrurile negativ:

  1. Motivația care ne determină să așteptăm NU ține, în primul rând, de rațiuni teologice. Biblia nu oferă detalii concrete, clare, precise, lipsite de echivoc pentru împărtășirea la Masa Domnului. Practic, nici nu există prea multe pasaje care să abordeze Masa Domnului. Avem pasajele din Evanghelii și pasajul din 1 Corinteni 11. Mai sunt și alte referiri la Masa Domnului, dar incidentale. Chiar și atunci când citim pasajele consacrate, nu este întotdeauna ușor să distingem între aspectele descriptive și cele normative. Nu susțin că Biblia nu prezintă suficient de clar lucrurile importante referitoare la această masă: natura, semnificația, scopul, atitudinea participanților. Nu se oferă însă o „rețetă” clară, prescriptivă, cu privire la detaliile organizatorice: cine o împarte, frecvența participării, locația, cuvinte sau formulări exacte ce trebuiesc rostite.  Chiar dacă detaliile nu sunt stipulate clar, bisericile și-au format, inevitabil, propriile tipare. Lucrul acesta este mereu privit de unii cu suspiciune, iar de alții chiar cu respingere. Nu cred că o astfel de atitudine e corectă: avem nevoie de tipare eclesiale, avem nevoie de ordine și avem nevoie de rânduieli. Această retorică a suspiciunii față de orice regulă sau tipar eclesial a cunoscut un reviriment remarcabil în ultimele zile. Nu voi mai zăbovi aici, dar aș face totuși observația aceasta: în ultimele zile s-a vărsat foarte multă „cerneală” și s-au depus eforturi remarcabile, pentru a se demonstra că, teologic, Cina Domnului este posibilă în familie și în contexte mai restrânse. Sincer, nu cred că era necesar. Cred că lucrul acesta era suficient de clar tuturor celor care au parcurs Biblia, înarmați cu o cantitate, fie ea minimă, de bun simț hermeneutic. Încă o mențiune pe care aș dori să o fac tot aici, discutând dimensiunea teologică. E un aspect prezentat suficient de clar în Biblie: Cina Domnului ține de COMUNITATEA BISERICII. Chiar dacă în situații speciale s-ar ajunge la împărtășirea în familie sau alte contexte mai restrânse, acest lucru trebuie să se întâmple CU BINECUVÂNTAREA bisericii de care persoanele respective aparțin. Cina Domnului nu ține de familia restrânsă, fizică, nici de individ, ci de TRUPUL LUI HRISTOS, BISERICA, de familia bisericii. În momentul în care e ruptă de biserică, își pierde sensul și semnificația.
  2. În al doilea rând, motivația care ne determină să așteptăm NU ține nici de lipsa precedentului istoric. Evident, au fost multe perioade istorice, când credincioșii nu s-au putut întâlni pentru a sărbători Cina Domnului. Au fost primele veacuri ale creștinismului, când biserica era mereu lovită și nici nu se punea problema unor clădiri, precum cele de azi. Au fost momente de persecuție. Au fost frați și surori aruncați în temniță timp de ani de zile. Este însă suficient de clar că perioada pe care o traversăm acum, cel puțin în România și în țările vestice, nu are de-a face cu persecuția. Dacă autoritățile ar interzice participarea la serviciile bisericii sau participarea la Cina Domnului, după bunul lor plac, cu scopul de a suprima libertatea, ar fi momentul să ne opunem și să spunem un „nu” hotărât. Interdicțiile de față au însă de-a face un context epidemiologic. Ca să fiu și mai clar: sunt interzise întâlnirile pentru că bântuie ciuma în țară!!! Tocmai din cauza aceasta, socotesc invocarea precedentelor istorice care țin de persecuție sau temniță ca fiind irelevantă în situația de față. Au fost într-adevăr și situații în care nu era vorba de persecuție, dar nu erau suficienți păstori/ diaconi ordinați și Cina era împărțită de persoane neordinate. În cazul de față însă, problema nu este lipsa acestor persoane, ci, din nou, este ciuma care bântuie în țară. (În paranteză fie spus, faptul că nu oricine poate da Cina și nu poate oficia botezuri este o rânduială eclesială, dar una bună. Să nu ne grăbim să dărâmăm toate zidurile, fără să ne întrebăm de ce au fost puse. Că rânduiala aceasta e înțeleasă greșit de unii și abuzată de alții, nu mai e un secret. Abuzul unei rânduieli nu dovedește neapărat că regula e eronată.)
  3. Trecând la argumentele pozitive, de ce am ales atunci să așteptăm? Pentru că, deși nu există argumente teologice pe baza cărora să afirmăm că este greșit ca bisericile să se împărtășească în această lună, nu există nici argumente teologice pe baza cărora să se susțină că e greșit să nu ne împărtășim. Așa cum spuneam, Biblia nu indică frecvența. Unii evanghelici se împărtășeau o dată pe lună, alții o dată pe săptămână. Ar fi chiar atât de greșit dacă, în această perioadă critică, o vom face o dată la trei luni, după care revenim la normal? Nu subminez importanța acestui act, dar nu înțeleg nici presiunea pe care o resimt unii, de a găsi o soluție urgentă. Noi nu credem că Masa Domnului e o taină. Dumnezeu cunoaște starea prezentă și poate da un har suplimentar pentru a întări unitatea bisericii și a credincioșilor.
  4. Următorul argument e simplu: pentru că nu a trecut prea mult timp. Nu e stare de urgență nici de trei săptămâni. Să fim mai răbdători. Să așteptăm să vedem ce se întâmplă după perioada de vârf. Dacă orizontul se dovedește a fi foarte îndepărtat, atunci trebuie să ne gândim la soluții. Știu că e greu cu timpul subiectiv: ia o veșnicie să fierbi un ou! Recunosc că resimt foarte dureros despărțirea de biserică, dar încerc să dau dovadă de maturitate. Aici este locul unei mențiuni care mă apasă. Nu doresc să supăr pe nimeni sau să judec motivațiile cuiva. Cred că mulți dintre cei care au dezbătut problema Cinei și au scris pe marginea subiectului au făcut-o sincer. Am însă și bănuieli că unii argumentează de dragul argumentelor, nu de dragul Părtășiei care le lipsește.
  5. Argumentul următor are de-a face cu lipsa soluțiilor practice. S-a formulat propunerea ca păstorul și alți frați din biserică, o echipă, să meargă și să împartă Cina. Mi se pare că această propunere este împotriva oricărei reglementări și recomandări date de autorități. Nu cred că e indicat să avem echipe de oameni care merg din casă în casă, oferind pâine și vin care trebuie înghițite. Oricât de multe măsuri de precauție și-ar lua, riscul contaminării și al răspândirii rămâne. Nu e vorba despre volumul mare de muncă, ci de riscurile pe care un astfel de demers le implică, nu doar pentru cei care împart, dar și pentru cei vizitați. Le cunoaștem cu toții, deci nu mai este cazul să le explic. Mai mult, păstorii și prezbiterii ar arăta mai degrabă ca o echipă de sanitari. Nu se pierde greutatea momentului când în loc să ne concentrăm asupra actului săvârșit, ne stresăm să punem și să dăm jos mănuși, să prindem masca bine, să ne înțeleagă ce spunem dindărătul ei? Și atunci, chiar are rost să ne asumăm riscul? Iertați-mi ironia, dar am putea să ducem vinul în fiole și să îl dăm cu siringa. Iată o soluție sigură, dar nu mai sunt eu sigur că se va ajunge la ce am intenționat. O altă sugestie era ca Cina să fie împărțită în familie, de capii de familie. Este, „cea mai viabilă” dintre soluțiile auzite, dar nu fără complicații. Ce fac surorile singure, căsătorite cu bărbați necredincioși sau văduve? La fel, ce fac bărbații care se regăsesc în aceeași situație. Femeile necăsătorite sau tinerii care locuiesc singuri? Despre ce fel de unitate a trupului lui Hristos vorbim, când doar unii vor avea posibilitatea să o facă? Și așa, cred că se sacrifică scopul și semnificația actului.Chiar dacă am exclude chestiunea cu capii de familie, ce fac cei singuri? Ce sens are să iei Cina de unul singur? Despre Masa Domnului online, nu doresc să fac comentarii. O să vă rog să mă iertați. Încă o chestiune practică. Nu toată lumea are vin acasă. Noi nu avem. Îmi și imaginez cum o mulțime de frați și de surori dau buzna la raionul de spirtoase și merg cu trofeul, o sticlă grasă de vin, acasă. Ultima remarcă e așa mai de amuzament, dar putem să aruncăm foarte ușor lucrurile în ridicol și atunci se pierde tot. Am auzit și propunerea de a lua Cina cu suc! O să vă rog să mă iertați din nou, dar nici aici nu voi comenta.
  6. Ultimul argument are de-a face cu crearea unor precedente nedorite. Dacă acum încurajăm Cina în familii, pe motiv de boală, ce vom face când după ce trece pandemia, o familie va avea gripă sezonieră și nu va putea să se împărtășească la biserică? Le vom spune că pot să o facă acasă, ei de ei? Dacă nu, pe ce bază? Depinde de tipul de virus? Dar dacă cineva dorește să se boteze în perioada aceasta? Nu este tot un act de cult? Știu că acest argument va fi dezamăgitor pentru mulți. Nu, nu doresc să controlez lucrurile, nici nu îmi e teamă că vor fi scăpate de sub control, dar știu că multe rânduieli bisericești au valoare și slujesc un scop. Înțeleg că dacă nu ești implicat direct în lucrarea pastorală nu ai cum să le vezi….fără supărare. Ahh, câte nu știam și eu, câte nu le dărâmam și nu le zideam și le potriveam înaintea de a intra în această slujire. Am fost smerit și încă sunt, în multe privințe. Și e bine.

În concluzie, am ales să așteptăm. Nu din rațiuni teologice sau istorice, ci pastorale, practice, adică rațiuni ce țin de rânduiala eclesială. Avem nevoie și de înțelepciune, nu doar de cunoștințe, argumente și sugestii. Sperăm că perioada nu se va prelungi. Dacă se va prelungi, recunosc, s-ar putea să fie nevoie de soluții și de revizuiri. Domnul ne va da lumină. Până atunci, să vorbim cu calm, să discutăm cu blândețe și fără patimă. Cât de trist ar fi să ne certăm cu privire la unitatea bisericii. Har și pace tuturor!

sursă foto: aici.

Despre Valentin Fat

pastor, Biserica Baptista Betania, Timisoara.
Acest articol a fost publicat în Uncategorized. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.