Rugăciune pentru izbăvirea de depresie și de feluritele boli sufletești (text preluat)

(Rugăciunea este preluată din Carte de rugăciuni– Editura Felicitas, Stockholm, 2019)

„Stăpâne mult-milostive, Doamne Isuse Hristoase, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, vino și mă vindecă pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit bunătatea și iubirea Ta. Am păcătuit până la cer și înaintea Ta toată fărădelegea am săvârșit-o, m-am arătat lipsit de toată virtutea și sănătatea trupului și a sufletului. Trupul meu a slăbănogit, sufletul meu s-a umplut de răutăți, duhul meu a slăbit. Voia mea s-a stricat, toate se înăbușă și suferă înlăuntrul meu, m-am coborât până în iadul cel mai de jos. Izbăvește-mă, Doamne, de apăsarea și durerea sufletească și de greutatea inimii care mă stăpânește cu dreptate. Am săvârșit tot felul de păcate care mă războiesc, care fac chinul meu de nesuferit. Miluiește-mă, Doamne, că eu singur sunt vinovat pentru această pustiire și pierire a sufletului și a trupului meu. Iubirea de sine s-a înstăpânit asupra mea, nepurtatea de grijă m-a înrobit, iar lenevirea m-a nimicit. Iartă-mă, Doamne, și vindecă netrebnicul meu suflet. Depărtează de la mine pe duhul cel rău care face de nesuferit sufocarea sufletului și a trupului meu. Ține departe de mine greutatea cea apăsătoare din inima mea. Slobozește-mi sufletul și trupul de toată nepăsarea, întristarea, plecarea spre păcatul firii, mâhnirea, deznădejdea, nepăsarea, nesimțirea, disperarea și amorțirea cea aducătoare de moarte, căci eu de bună voie am adus în sufletul meu toate acestea. Iartă-mi, Doamne, mărimea păcatelor, vindecă mulțimea patimilor mele! Ajută-mă ca să nu Te întristez vreodată din pricina patimilor care stăpânesc netrebnicul meu suflet. Ridică de la mine lațul cel greu al păcatului, îndepărtează mereu pe tot vrăjmașul și potrivnicul. Împacă viața și sufletul meu, Doamne!

Curățește-mă de toată întinăciunea sufletului și a trupului, ca să pot scăpa de duhurile viclene care mi se fac mie întuneric și beznă, deznădejde și chin. Ridică-mă din patul durerii și din așternutul răutății. Apăsarea și frica și robia gândurilor îndepărtează-le de la mine! Doamne, facă-se voia Ta după cum dorești. Bunăvoința bunătății Tale să zdrobească pe vrăjmașii mei și pe omul cel vechi cu patimile și cu poftele lui. Fie, Doamne, voia Ta spre mine, încât, bucurându-mă și veselindu-mă, să te urmez fără tristețe, cu fața veselă și să Te slăvesc, să-ți cânt și să te binecuvântez întru toți vecii. Vino și întărește-mă cu puterea Ta proniatoare, ca să te slăvesc și să-Ți cânt Ție, Domnului preamilostiv, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt întru toți vecii. Tu ești Apărătorul meu, împreună cu Preamilostivul Tău Părinte și cu Mângâietorul Tău Duh, în întristările care mă cuprind în toate zilele vieții mele. Miluiește și iartă, Doamne, sufletul și trupul meu cel apăsat și plin de răutate. Tu ești Bucuria și Lumina, Învierea și Viața, Primăvara și Paștele desfătării noastre. Tu ai zis: ție îți vestesc că „Nu mă voi depărta de la tine, nici nu te voi părăsi”, Tu, Cel care Te-ai pogorât  până la „vistieriile iadului”, căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluiește-mă, Doamne!”

(Rugăciunea este preluată din Carte de rugăciuni– Editura Felicitas, Stockholm, 2019)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (3)

„Isuse, biruitorul morții, biruiește patimile noastre cele rele.

Isuse, Dătătorule de viață, dă-ne și nouă o viață mântuitoare;

Isuse, Izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;

Isuse, Cel ce ai săturat cu cinci pâini și doi pești, cinci mii de bărbați în pustie, afară de femei și copii, hrănește-ne și pe noi cu pâinea Ta cerească;

Isuse, nădejdea celor căzuți, scoate-ne și pe noi din adâncul răutăților noastre;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!” 

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (2)

„Isuse, Cel ce ai intrat prin ușile-ncuiate, intră și în casa sufletelor noastre;

Isuse, Cel ce pe cale i-ai întâmpinat pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne și pe noi, pe calea acestei vieți și ne mântuiește;

Isuse, Cel ce ai aprins inimile lor prin cuvintele Tale, aprinde și inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;

Isuse, Cel ce Te-ai făcut cunoscut la frângerea pâinii, dă-ne și nouă a Te cunoaște la Masa Ta;

Isuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor tăi, trimite-ne și nouă  pe acest Duh Mângâietor de la Tatăl;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!”

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (1)

„Isuse, Ce nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi, cei ce trăim în întunericul necunoștinței;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți și tuturor le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți de păcate;

Isuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;

Isus, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce te iubesc, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Isus, Cel ce vei veni să judeci viii și morții, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!”

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre post (text de preot prof. Constantin Coman)

Despre post-sau eliberarea de noi înșine (Prolog, p. 5-10) de preot prof. Constantin Coman (1)

Notă: Deși este subînțeles, țin să subliniez că recomand cu căldură achiziționarea și citirea acestei cărți, de mici dimensiuni, dar foarte concentrată!

„Postim pentru a ne recâștiga libertatea, eliberându-ne de propriile limite, slăbiciuni, impulsuri, patimi. Postim pentru a ne păstra sau crește libertatea și odată cu ea capacitatea de a iubi. 

Postul este un exercițiu de stăpânire de sine. Stăpânirea de sine este premisa și expresia libertății. Omul se lasă prins în capcana satisfacerii fără măsură a nevoilor și plăcerilor sale, devenind slujitorul sau robul acestora. Înfrânarea este cheia stăpânirii de sine și a libertății. Desfrânarea, în sens larg, este direcția inversă. Așezat pe această direcție, în loc să-și împlinească nevoile, și le multiplică, devenind din ce în ce mai dependent de ele și trăind numai să și le satisfacă. 

Postul ține de firea umană însăși, este un dat inițial. „Animalele nu pot să postească, ele sunt conduse de instinct”, scrie un mare teolog contemporan. „Numai omul poate să se înfrâneze și să postească. Prin abținerea de bunăvoie de la mâncare își controlează instinctele sale, își reglează relațiile sale cu lumea și își activează puterea stăpânitoare în aceasta. Depășește presiunea legilor firii și se mișcă în libertatea duhului. Lipsirea de bună voie de bunurile perisabile ușurează urmarea „vieții celei nestricăcioase” și hrănește dorul după Împărăția lui Dumnezeu.”

Postul este o componentă esențială a credinței și a spiritualității creștine, dar, așa cum vom vedea, ține de mecanismele vieții în sine. Firea omului este în așa fel alcătuită încât pentru a funcționa normal și pentru a înainta spre împlinire are nevoie de post. Redus la esență, postul este o atitudine, o stare, un act de stăpânire de sine, de înfrânare, de autocontrol. Postul este un continuu exercițiu de stăpânire de sine, stăpânirea de sine este expresia libertății de sine, iar libertatea este premisa fundamentală a vieții și a plinătății vieții, care este iubirea. 

Prin post și, în general, prin asceză, „omul dobândește pe de o parte stăpânirea asupra sinelui și asupra propriilor nevoi, iar pe de altă parte dobândește libertatea interioară și corecta poziționare față de Dumnezeu, față de aproapele și față de lume. Asceza este autoeducația omului pentru restaurarea sănătății sale duhovnicești. Este lupta pentru valorizarea sa ca persoană. Asceza limitează individualismul și cultivă viața în societate, în timp ce ignorarea ascezei favorizează egoismul, afectează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, precum și relația cu mediul înconjurător. 

Viața este o continuă luptă. Omul se naște cu toate premisele împlinirii, dar pentru ca acestea să funcționeze este nevoie de o lucidă și sănătoasă gestionare a lor. La început o fac părinții, iar mai apoi, la maturitate, omul însuși. Majoritatea oamenilor cred că lupta trebuie dată cu factorii exteriori, cu mediul înconjurător, care ne este potrivnic. Și se amăgesc gândind că eșecul lor existențial se datorează acestor factori externi.

Înaintând în vârstă am început să înțeleg că lupta omului trebuie dată cu sine însuși, nu cu adversarii sau dușmanii din afară. Am înțeles din propria experiență că omul, dacă nu este atent, dacă nu beneficiază de o educație potrivită și dacă nu înțelege de timpuriu acest lucru și nu duce consecvent și stăruitor lupta cu sine, ajunge captiv propriei sale firi și își reduce la minimum șansa împlinirii sale ca om, șansa unei vieți și a unei existențe la un nivel mulțumitor, adevărat. 

M-am convins, de asemenea, din propria experiență, că există un început concret și un instrument esențial pentru a duce această luptă și acesta este postul, adică înfrânarea de la anumite mâncăruri și, mai mult decât atât, lupta pentru a nu sătura pântecele. Incredibil, dar adevărat! Postul este un demers vital al omului. Nu întâmplător îl găsim în toate culturile și în toate religiile. Nu întâmplător, el este marginalizat într-o lume și într-o cultură dominate de îndreptățirea de sine, de ideea drepturilor individului, a libertinajului fără limite în direcția satisfacerii poftelor și dorințelor proprii. O lume care pare să se înece, să se asfixieze în marșul furibund și în investiția pe care o face lacom și neobosit spre împlinirea poftelor și a intereselor egoiste de tot felul. O lume tot mai incapabilă de dragoste, tristă, deprimată, lipsită de bucuria adevărată, resemnată.

Ca să poți iubi, să te împlinești ca ființă iubitoare, trebuie să faci exercițiul reducerii investițiilor în propriile plăceri și dorințe. Cu cât ești mai puțin preocupat de tine, cu atât de deschizi mai mult șansei de a iubi. Trebuie să schimbi sensul, direcția, destinația investițiilor, eforturilor și nevoințelor tale. Să nu mai investești în tine, ci în cei din afară de tine. Să nu mai mănânci pentru tine, ci pentru cei pe care îi iubești. Aceasta înseamnă că mănânci tu, dar nu pentru tine, nu pentru plăcerea ta, ci pentru a trăi și a te putea dărui celor dragi.”

(Textul este preluat din cartea De ce postim-sau eliberarea de noi înșine, scrisă de preot prof. Constantin Coman și publicată la Editura Bizantină, 2021. Textul aparține Prologului, p. 5-10)

sursă foto (linkul de la care se poate achiziționa și cartea): aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Să medităm la textul evanghelic de luni, cu Nicolae Steinhardt! (text preluat!)

Timpul smochinelor, predică de Nicolae Steinhardt

 „Tot astfel, smochinul de la Matei 11:15-17 nu-i decât simbolul omului în general, iar smochinele sunt faptele sale bune, supunerea sa vrerii lui Dumnezeu, propensiunea (și datoria) sa de a veni în ajutorul aproapelui, de a nu-și precupeți înnăscuta putință; a răspunde în orice caz, repede și cu sârg, oricărui apel al divinității sau al sufletului aflat la ananghie. Pe acest semen îl personifică îndeosebi Hristos în episodul smochinului. (…) Nu putem culege scuze nici dintre cele mai firești și nici în cele mai legitime împrejurări: țarinile, boii, nevasta, ba și înmormântarea părintelui       nu-s, când răsună goarna mobilizării (glasul lui Dumnezeu adică ori strigătul de chemare în ajutor al semenului), decât chichițe legaliste și pretexte procedurale. (…) Orice preocupare, orice grijă, orice bucurie, orice exigență pălește și piere în prezența vocii divine. Orice neascultare este vinovăție. (…) Dacă-i vorba de a-L urma pe Hristos sau de a-L sluji, nimic nu poate să constituie temei de absență motivată. (…) Zadarnic se flutură smochinul, fluturând tipicul anotimpurilor, termenelor fatale, soroacelor de obște. (…) Chemarea lui Hristos mobilizează irezistibil, amânare nu încape, motivații nu-s de conceput; nici Moise care-și invoca gângăvia, nici tânărul care-și pretextează bogăția, nici omul căruia i-a rodit țarina nu-s scuzați: li se cere să asculte! Sărmană scuză a smochinului: nu-i vremea mea! E întotdeauna vremea slujirii și facerii binelui. Și vai de cel ce nu procedează aidoma fraților Simon și Andrei: „Iar ei, lăsând îndată mrejele, au mers după El.” (Matei 4:20) sau asemeni lui Matei: „Și sculându-se a mers după El.” (Matei 9:9) Repede, de îndată, fără șovăială, toate lăsându-le baltă, neprivind înapoi, necerând nici o păsuire cât de mică, de îndreptățită, de firească. Glasul Domnului: tunet, goarnă, instantaneitate.

Nefericitul smochin nu-i altceva decât neștiutorul, proceduristul, legalistul, de-sine-stătătorul, învârtoșatul, formalistul fariseu care se socotește apărat de termene și de strictețea prescripțiilor, care își ajunge sieși și nu are nevoie de milă ori Duh Sfânt, care altădată se îndreptățea, fălindu-se că dă zeciuială din chimen, izmă și mărar!

Să stăm bine, să luăm aminte, să judecăm cu multă chibzuință. Pentru nimic în lume să nu primejduim avutul cel mai de preț: sufletul, oferind Domnului jalnicul, iritantul, netrebnicul spectacol al unor ființe refugiate în prostia rea, fudulă stupidă a legalismului contabilicesc. Contabilitatea, celălalt nume al demonismului, arma preferată și statornica metodă de lucru a vrăjmașului! Să nu plece Hristos de la noi înfometat, înșelat, cu inima deșartă și cu sufletul mâhnit. Tânărul bogat se îndepărtează trist, dar înțelept este a presupune că, văzându-l cum pleacă, Domnul se va fi îndurerat de el. Dacă Hristos ne face neasemuita cinste de a ni se adresa, răspunsul nostru fulgerător-neoprindu-se la nimic altceva: real, cuminte, sigur-să fie numai: „Iată-mă Doamne.” Răspuns neexaltat, neexagerat, străin de orice imprudență și delir, răspuns calm și sagace, pentru că știe că realitatea cea mai reală se numește Hristos. Hristos acum și de-a pururi. Hristos „cu timp și fără timp.” Hristos, deținătorul cheilor vieții, Domn al sâmbetei și al timpului.”

Text preluat din volumul Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirii Rohia, 2006. Cap. „Timpul smochinelor”, p. 37-44.

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ciuma care bântuie adunările noastre-radiografia unui păcat tolerat

Textul de mai jos este aspru, dar necesar. Aș merge chiar mai departe, spunând că textul este ofensator. Ofensator pentru firea pământească. Ofensator pentru că vorbește despre o plăcere extra-rafinată, pudrată, parfumată și prețuită de noi, dar păcătoasă. Plăcere care în ciuda cantității deloc neînsemnate de odorizant în care o botezăm pentru a o face respectabilă, răspândește duhoarea grea a putreziciunii și a morții. O plăcere păcătoasă care subminează părtășia și unitatea bisericii. O plăcere păcătoasă care, prin însăși existența ei în sânul bisericilor noastre, denotă micimea staturii noastre spirituale și lipsa noastră de pasiune în lupta pentru sfințire.

De regulă, atunci când auzim sintagma „plăcere păcătoasă”, ne gândim la păcate care au de-a face cu latura sexuală. Acelui loc aparține, pe harta noastră mentală, plăcerea nelegiuită. Fără a nega gravitatea acelor păcate, în textul de față voi aborda un altul: BÂRFA! Bârfa este unul dintre acele păcate respectabile (vezi celebra carte a lui Jerry Bridges), dar aș adăuga eu, nu mai puțin detestabile. De ce ce este bârfa un păcat detestabil? 

Pentru că bârfa înseamnă a te bucura de falimentul altuia. Înseamnă să privești la ceea ce (tu, cel puțin) percepi ca fiind degradarea morală a semenului tău și să te delectezi, să îți găsești plăcerea în ea. Să oferim un exemplu, pentru ca lucrurile să fie cât se poate de clare. Ai auzit despre o familie care are probleme. Poate că relațiile dintre soț și soție se deteriorează, iar cei doi sunt în pragul divorțului. Care va fi reacția? Suni la o altă familie din adunare. Pretexte sunt: chiar atunci îți amintești că ai nevoie de cartea pe care le-ai împrumutat-o. La finalul conversației (artificiale, cum altcumva?) care s-a creat, întrebi: „ai auzit de familia X?” Dintr-o dată, conversația de plastic devine vie, prinde viață. Persoana apelată ar dori detalii. Chiar dacă nu le cunoști, imaginația ta va prinde aripi. Vei umple, fără remușcări, toate spațiile goale. Vei sugera care sunt cauzele acestei probleme. Vei arăta că tu bănuiai, cu mult timp înainte, că se va ajunge aici și vei interpreta cu pasiune toate detaliile istorice care indicau în această direcție. Vei concluziona că situația este fără de ieșire. A, da, era să uit! Vei adăuga și că îți pare rău. În tot acest timp, o senzație de plăcere te va învălui. Te va îmbăta până la sufocare.

De prisos să mai adaug că bârfa are de-a face nu doar cu degradarea morală, cu păcatul celui bârfit, ci și cu nenorociri care pot să îi se întâmple. Astfel, putem ajunge să bârfim boala, falimentul, impasul financiar al altei persoane. Evident, nici cei mai înrăiți bârfitori nu se pot bucura direct de răul cuiva. Tocmai de aceea, în astfel de situații, vom analiza cauzele care au condus la necazul respectiv și vom concluziona că păcatul le-a pricinuit căderea. Orice necaz al celui bârfit este pentru noi expresia judecății divine care s-a pogorât peste el. Ne facem că nu mai auzim cuvintele Domnului nostru: „Credeți că erau mai păcătoși?” (vezi Luca 11). Răspunsul Lui era un „nu” apăsat. Al nostru este „da.” 

Iată cât de detestabilă este bârfa! Ce spune despre noi faptul că suntem în stare să ne bucurăm de căderea sau de tragedia altuia? Suferința sau falimentul moral al semenilor ne produce plăcere. O plăcere vie, motiv pentru care cuvintele bârfitorului erau comparate în Proverbe cu prăjiturile. De ce simțim această plăcere? Simplu, pentru că ne simțim superiori. Dacă tragedia aceasta l-a lovit pe X și nu pe mine, este din pricină că eu sunt mai bun, mai curat, mai moral. La fel, falimentul moral al lui X, mă face să mă simt mai bun. El a căzut, eu sunt în picioare! Oare ce ar fi dacă, în loc de bârfă, am trece situația respectivă pe lista noastră de rugăciune și ne-am pune pe genunchi? Ce s-ar întâmpla dacă în loc să vorbim cu alți oameni, am vorbi cu Dumnezeu? Ne-am mai simți liberi să rostim aceleași cuvinte? De ce răul și falimentul altuia nu generează mai degrabă plâns decât plăcere? Cât de străină este atitudinea noastră față de atitudinea Domnului nostru și față de spiritul Scripturilor, în general. Iată că bârfa nu apare niciodată singură. Ea se hrănește cu un alt păcat: mândria. Începe prin a se hrăni din el, pentru ca mai apoi să îi devină hrană. Bârfesc pentru că mă socotesc superior, iar faptul că bârfesc îmi alimentează superioritatea. Dar bârfa mai este detestabilă pentru că este rudă apropiată cu un alt păcat, la care vom trece acum: invidia!

Bârfa nu are ca obiect doar falimentul și nenorocirile altuia, ci și bunăstarea sau succesul lor. Răul și suferința cuiva, ne plasează automat într-o poziție de superioritate. Acolo lucrurile sunt clare de la început. Ce se întâmplă însă atunci când noi ne aflăm într-o poziție de inferioritate? În primul rând, se instalează invidia. Sentimentul că am fost nedreptățiți și că noi ar fi trebuit să ne aflăm în poziția respectivă. Invidia este însă un păcat chinuitor. Singurul păcat care nu produce plăcere, ci aduce chin de la început, până la sfârșit. Cum elimini acest chin? Cum transformi succesul și belșugul celuilalt în bucuria și plăcerea ta? Există calea lui Hristos care ne cheamă ca, în lepădare de sine, să punem interesele și binele celorlalți mai presus de interesele noastre. Prea puțini vor alege însă această cale. Faptul că ar putea să se bucure de binele celuilalt, nici nu le trece prin cap. Ei vor apela la o metodă diferită, pentru a transforma invidia produsă de succesul chinuitor al celuilalt în plăcere personală: bârfa! 

Într-un astfel de context, bârfa devine un exercițiu sinistru al defăimării, al în-tinării celuilalt, adică al cufundării binelui lui în mocirlă. Folosind o imagine plastică: dacă nu am reușit să îmi vopsesc casa la fel de frumos ca el, singurul lucru care mi-a rămas este să arunc o pleașcă bună de noroi pe fațada lui. Dacă a luat note mai mari ca noi la examene, îl bârfim pentru că a copiat. Dacă e mai citit decât noi, îl bârfim pentru că, precis, cheltuie banii aiurea pe cărți. Uneori, dacă nu reușim să terfelim succesul omului respectiv, mai fabricăm câteva insuccesuri care să îi anuleze succesul prezent. Acordăm proporții gigantești oricărui defect. E citit, dar e chior. Are casă frumoasă, dar e cocoșat. Le inventăm sau scotocim prin istoria persoanei respective. E director acum, dar știu eu că a atunci când era mic avea hainele cârpite. 

Mai devreme ne-am întrebat ce spune despre noi faptul că nu putem să plângem pentru ceilalți, ci ne bucurăm de răul lor, care ne produce plăcere? Acum mă întreb ce spune despre noi faptul că nu putem să ne bucurăm cu semenii noștri, ci plângem de necaz la vederea binelui lor, suntem chinuiți de invidie și îi târâm în noroi, prin bârfă? În lumea lui Dumnezeu, în lumea bisericii, ar trebui ca fiecare bucurie să crească, pentru simplul fapt că e împărtășită. Noi, din păcate, trebuie uneori să le ascundem, ca să nu dăm prilej…

Voi mai adăuga o dimensiune a bârfei, dimensiune care ne ajută să o vedem în toată negreala ei. Bârfa înseamnă și lipsă de curaj. Deși îl cunosc, deși se ivește prilejul, nu am curajul să mă duc să îi spun lui X ceea ce cred că nu este bine, așa că voi spune altcuiva. Îl voi lovi, dar nu pe față, direct. Îmi lipsește tăria de a face acest lucru. Așa că voi spune persoanelor dispuse să mă asculte. Voi evita cu orice preț spațiul public. În momentul în care o bârfă ajunge în spațiul public, valoarea ei scade considerabil. Se mai oferă o perioadă la reducere, după care expiră. Bârfa înseamnă, printre altele, lipsa curajului de a exprima public o opinie. Așa că o voi face doar într-un mediu controlat. Acolo unde știu că voi fi întâmpina de voci aprobatoare. Acolo unde știu că nu voi fi contrazis. Bârfa preferă întunericul sau, cel puțin, ambiguitatea. Lumina soarelui îi arată adevărata față și îi anulează efectul. Bârfa oferă participanților senzația că sunt în control, că au putere, dar tocmai angajarea într-un asemenea demers ilustrează lipsa tăriei. 

O altă dimensiune care aduce la lumina fața schimonosită a bârfei este gratuitatea ei. În acest sens, bârfa este un soi de hobby, de pasiune pentru timpul liber. Orice păcat este nelegiuire și este oribil înaintea lui Dumnezeu, oricât de mult am încerca să îl justificăm. Totuși, așa cum spune și cartea Proverbelor, parcă ne vine mai ușor să înțelegem și să iertăm un om care fură, mânat de foamea cruntă care îi roade stomacul. Bârfa este însă oribilă, pentru că este lipsită în totalitate de această dimensiune a necesității, a oricărei forme de pragmatism. Nu trebuie să bârfim. Bârfim pentru că ne place! Tocmai de aceea, bârfa se instalează în momente de relaxare. Poate fi vorba despre un grătar, un concediu sau pauza dintre feluri la o nuntă. De pildă, bârfa va fi intens temperată sau chiar se va stinge cu totul în momente încercare și de suferință. Nimeni nu va bârfi peste patul prietenului său plin de cabluri și furtunuri la terapie intensivă, dar nici în contextul unei înfrângeri personale. Astfel de momente sunt incompatibile cu bârfa, pentru că ne amintesc cât de mici, cât de neînsemnați și nevrednici suntem. 

Voi pune punct aici acestei radiografii. Am încercat să arăt adevărata față a unui obicei socotit respectabil, dar care, în fața lui Dumnezeu, este un păcat respingător. Bârfa ne produce multă plăcere, dar trebui să realizăm că nu este plăcerea cerului. În cer nu va mai fi bârfă. Iată deci că avem o problemă. Nu ne potrivim cu locul pentru care pretindem că ne pregătim. Adeseori ne plângem că din adunările noastre lipsește acea „atmosferă cerească…” Ne rugăm să se creeze „o atmosferă cerească.” Să recunoaștem însă că avem o problemă: ne rugăm pentru o atmosferă cerească în sanctuarul bisericii, dar, în curtea bisericii, ne bârfim ca în iad. Nu putem să ne purtăm ca în iad, pentru ca mai apoi să așteptăm îngerii și puterea Duhului în închinarea bisericii. Nu putem să trăim o viață de bârfă, cu așteptarea ca îngerii să vină și să ne ducă la final în sânul lui Avraam. Suntem în perioada Postului Mare. Iată aici un motiv serios de cercetare, la nivel personal, dar și pentru adunările noastre. 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

„Dar unii ziceau…”-scurt devoțional din Luca 11:15

„Isus a scos dintr-un bolnav un drac, care era mut. După ce a ieșit dracul, mutul a grăit și noroadele s-au mirat. Dar unii ziceau…”

(Luca 11-14-15)

Iată încă o lucrare minunată înfăptuită de Domnul nostru: un om mut vorbește. Un om care se afla sub cumplita tiranie a celui rău este eliberat. O asemenea victorie se cere sărbătorită! Împărăția celui rău cedează și dă înapoi, lipsită de putere. O ființă umană care fusese schilodită și deformată este restaurată. Pentru acest om, faptul că poate să vorbească este cel mai uimitor lucru. Chiar și noroadele care privesc se minunează: „Mutul a grăit și noroadele s-au mirat.” (Luca 11:14)

Este posibil să reproșeze cineva ceva aici? Să găsească vreo vină acestei lucrări? Nu! Ceea ce s-a întâmplat este dincolo de orice reproș! Și totuși, „unii ziceau…” Chiar și atunci când se aflau în fața Fiului lui Dumnezeu, în fața bunătății Sale absolute și a puterii Sale restauratoare desăvârșite, „unii ziceau”! 

Ah, această categorie de oameni care va fi acolo până la sfârșitul veacului! Poate că recent ai făcut ceva frumos, de dragul lui Dumnezeu și al Împărăției; ai pus inimă, ai lucrat cu o motivație curată și cu multă jertfă. Te-a surprins faptul că „unii ziceau”? Să nu te surprindă. Categoria „dar unii ziceau” va fi mereu la datorie. S-ar putea ca cei care încurajează să lipsească. Aprecierile se lasă mereu așteptate, „dar cei ce ziceau” vor fi mereu acolo, viguroși, cu vervă, energici, căutând să se facă auziți. Asigură-te că inima ta este curată. Asigură-te că ai făcut tot ceea ce puteai. Asigură-te că ești în locul în care trebuie să fii. Ignoră-i pe cei ce „ziceau.” În ultimă instanță contează un singur lucru: ce spune Stăpânul Ceresc. 
sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Ci ne izbăvește pe noi de…inutilitate! Și în anul acesta!

Este a doua zi a anului nou. Atunci când ne-am cercetat viața și umblarea, am descoperit că păcatul s-a ținut scai de noi în anul care a trecut și insistă să se lipească de noi și în anul în care tocmai am pășit. Va trebui să luptăm cu el, iar lupta nu va fi ușoară. Dacă suntem vii din punct de vedere spiritual, păcatul va fi identificat drept corp străin, iar „organismul” nostru spiritual va începe de îndată lupta pentru eliminarea lui. Mă rog deci să fim izbăviți de rău, sub orice formă s-ar manifesta în viața noastră, și să fim biruitori în ispite.

Lupta cu răul, cu păcatul, nu este însă singura luptă pe care trebuie să o ducem! O altă luptă, adesea neglijată, este lupta cu inutilul. Pentru că adeseori nu suntem conștienți de ea, inutilul se instalează confortabil în viața noastră, capătă proporții tot mai mari, până când aproape că o sufocă. Ne simțim extenuați, deprimați, agitați, ajungem chiar în pragul depresiei și toate acestea pentru că tirania inutilului a pus stăpânire pe viața noastră. În cele ce urmează, aș dori să sugerez câteva moduri în care inutilul tinde să se instaleze în viața noastră și care sunt modalitățile prin care îl putem contracara. Vrăjmașii trebuie identificați și eliminați. Deformarea profesională va fi evidentă în rândurile următoare. Sunt păstor de aproape 13 ani, iar cele mai multe exemple vor avea iz eclesial și pastoral, dar, în general, pot fi aplicate și în alte domenii.

În primul rând, alunecăm în inutilitate atunci când încercăm să devenim/facem ceea ce nu putem și ceea ce nu suntem chemați să devenim sau să facem.

Încerc să explic. Fiecare om are o chemare, are o menire în viață. Cel Care i-a dat chemarea, i-a oferit și darurile necesare pentru îndeplinirea acesteia. Uneori însă suntem nu chemați, ci ispitiți să cucerim domenii pe care nu am fost chemați să le cucerim, să urcăm vârfuri pe care nu am fost chemați să urcăm. Voi oferi câteva exemple. Există, de pildă, oameni foarte dăruiți în ce privește lucrurile practice: oameni care se pricep la construcții, la amenajări interioare și lasă lucruri frumoase și trainice în urma lor, adevărate bijuterii; oameni care se pricep la gătit, care știu exact de ce ingrediente este nevoie, care știu exact ce formă să dea aluatului și cât timp să îl coacă; oameni care se pricep să inventeze, să meșterească, tot felul de mașinării și unelte: te uiți la câte un dispozitiv gândit și alcătuit de ei și vezi că, după zeci de ani, încă funcționează; am putea continua cu sportivii, cu medicii, cu muzicienii, cu croitorii…de câte ori nu am rămas uimit când am văzut ce poate face un pianist hăruit și disciplinat cu un pian! De câte ori nu am privit cu mulțumire la câte o haină de piele de câteva zeci de ani, dar care arată ca nouă!

Apar însă acele situații când demonul mândriei îl împinge pe meșter să fie predicator! Să țină studii biblice! Și reversul e adevărat. Demonul mândriei sau al dorinței de control, îl împinge pe predicator sau pe păstor să coordoneze toate problemele administrative ale bisericii. Meșterul care până atunci era o binecuvântare pentru adunare, devine o sursă de frustrare și de chin. Predicatorul care înviora biserica, seamănă haos, prin deciziile administrative pe care le ia, în timp ce predicile îi devin tot mai slăbuțe, din pricina energiei pe care o cheltuie, inutiv, în altă parte. Exemplele ar putea continua: sportivul începe se lansează în solouri care îl depășesc, iar muzicianul își dă duhul, organizând drumeții la munte. Toate acestea înseamnă inutilitate. Risipirea energiei în proiecte, în activități pentru care nu avem dar și har de sus. O sursă de frustrare pentru noi și, în timp, pentru cei care beneficiază sau, mai bine zis, sunt chinuiți de ele. 

Câteva scurte mențiuni/ corectări aici: (1) Există oameni dăruiți în (mai) multe domenii. Predicatorul poate fi și bun administrator, sportivul și cântăreț etc. etc. (2) Uneori, avem chemare pentru un anumit domeniu, dar, înainte de a excela, este nevoie de multă, multă muncă și disciplină. Faptul că există falimente nu înseamnă că trebuie să descurajăm. E nevoie de multă înțelepciune pentru a realiza care sunt domeniile în care trebuie să ne turnăm viața. (3) Chiar dacă nu excelăm în anumite domenii, trebuie să avem deprinderi minime în mai multe. Chiar dacă nu suntem meșteri, ar trebui să știm ce să facem cu ciocanul și cuiul. Chiar dacă nu suntem bucătari, trebuie să fim în stare să facem o supă de găină sau să coacem o pâine. Aceste observații nu anulează însă regula: nu te consuma inutil în domenii pentru care nu ai chemare! Dacă ai conștientizat că ai chemarea să predici, iar biserica a confirmat-o și s-a bucurat împreună cu tine, citește, studiază, memorează Scriptura, alcătuiește fiecare predică cu credincioșie, cu artă, cu drag! Dacă pianul este chemarea sau una dintre chemările tale, nu lăsa degetele să se odihnească. Să nu risipim anul cu ocupându-ne  de lucrarea altora, neglijând-o pe a noastră și, în general, enervând pe toată lumea!

În al doilea rând, alunecăm în inutilitate atunci când acordăm atenție și dăm ascultare oamenilor care nu le merită. Este vorba despre hoții de timp și energie. Hoții care, pur și simplu, ne fură viața, cu anii ei cei mai frumoși. În orice domeniu am lucra, vor apărea, inevitabil, nemulțumiții. Ei ne vor explica la început ce nu facem bine. Evident, îi tratăm ca pe oameni de bună credință și luăm în serios observațiile, silindu-ne să facem amendamente, să ameliorăm. Peste puțină vreme însă, va apărea, de la același om/oameni o altă critică. Cu aceleași bune intenții, vom încerca din nou să remediem, în funcție de observațiile primite. De acum însă, totul se accelerează. Vin tot mai multe critici și sunt exprimate cu tot mai multă patimă, uneori la limita violenței verbale și chiar fizice. De acum suntem precum acei jongleri care pot scăpa oricând mingiuțele și așteaptă, dintr-o clipă în alta, să se prăbușească în gol. Uneori, nici nu ne dăm seama bine, care e cauza confuziei și descurajării prin care trecem. Poate că pare ciudat ceea ce urmează să spun, dar o voi spune: există oameni care trebuie ignorați! Oameni cu care dacă nu o termini, te vor termina. Oameni care pretind că te sfătuiesc pentru binele tău și al celorlalți, dar care nu fac nimic altceva decât să te secătuiască de puteri și de energie, transformându-te într-o epavă. Nu îi vei ajuta nici pe ei, nici pe ceilalți și te vei nenoroci pe tine.

Nu vreau să spun nicio clipă că nu avem nevoie de critică, de oameni care să ne tragă de mânecă și să ne corecteze. Avem nevoie de sfaturi și de îmbunătățire. Avem nevoie de mentori care uneori trebuie să fie aspri și neînduplecați. Există nemulțumiri întemeiate, cu fundament în realitate și trebuie să plecăm urechea la ele. Trebuie însă să fim întotdeauna atenți cine sunt oamenii care ne critică. Ce fel de oameni sunt cei a căror părere cântărește greu pentru noi? Mai întâi, care este caracterul lor, felul lor de a fi? (1) Este nemulțumirea și cârtirea una dintre însușirile lor principale? Sunt nemulțumiți și la lucru și la biserică și în familie? Cei în a căror inimă locuiește cârtirea vor fi întotdeauna cârtitori. Ei caută mereu motive să cârtească, pentru că asta generează inima lor. Ei nu îți fac o critică obiectivă a lucrării pe care o faci și nici nu sunt în stare de așa ceva. Vor sări ca vrăbiuța, cu mai puțină grație totuși, din critică în critică, până când îți vei da seama că nimic nu este bun! (2) Apoi, este cel care critică un om mândru, egoist, însetat de atenție? Am descoperit într-o mulțime de situații, că ceea ce părea să fie o critică a lucrării era, de fapt, o nemulțumire deghizată. Nemulțumirea persoanei respective că nu i se acordă atenția care crede că i se cuvine. Odată ce persoanei i se acordă atenția necesară, criticile se topesc ca prin minune. Nu este însă o soluție, pentru că setea de atenție nu se curmă niciodată, decât prin pocăință sinceră și răstignirea firii. (3) Încă un lucru ar trebui verificat aici: este cel care aduce critica dispus să ajute în mod concret, să se implice cu consecvență și spirit de sacrificiu? A dovedit aceasta de-a lungul anilor, a câștigat experiență în focul slujirii sau este doar sfătuitor de cursă lungă? 

Una dintre cheile succesului în viață este să ne alegem cu grijă vocile și sfaturile care cântăresc greu pentru noi. Cartea psalmilor are multe să ne spună pe această temă. Primejdia mare nu este că vom fi necăjiți, batjocoriți, ci că am putea deveni ca batjocoritorii noștri. Sau, cum spune psalmistul, vom vorbi ca ei. Vom fi înghiți și acaparați. Tocmai de aceea, îndemnul este să folosim mai mult butonul de „mute” anul acesta. Să învățăm să ne temem mai mult de Dumnezeu și să acordăm atenția celor care fac la fel.

În al treilea rând, alunecăm în inutilitate, atunci când investim timp și energie în oameni care nu sunt dispuși să asculte sau să accepte schimbarea. Cea mai trainică investiție nu este cea pe care o facem în agonisirea de bunuri materiale, nici cea pe care o facem în carieră, ci aceea pe care o facem în viețile semenilor noștri. A aduce bogăție în viața unui alt om, a-i deschide orizonturi noi în ce privește gândirea și cunoașterea, a-l sprijini pentru a-și transforma viața în bine și pentru a-l scăpa de obiceiuri îndărătnice, a-i fi aproape cu un sfat bun în clipele de cumpănă sau a-l sprijini în ceasuri de încercare, când este gata să alunece…iată cel mai vrednic mod de a ne folosi timpul și energia. Investiția în semeni începe în familie, în soțul/ soția, copiii, părinții, frații și surorile noastre. Apoi continuă în biserică și în cercul de prieteni. Dacă ai fost crescut, format de alții care au investit în tine, ești chemat să le urmezi modelul. Atunci când ai ceva de oferit, nu va trebui să îți faci reclamă, pentru că ucenicii te vor căuta, vor fi bucuroși să te asculte și să îți urmeze sfatul. 

Apare însă și aici problema inutilității. Oameni care au fost sfătuiți, oameni în care am investit și care par să risipească investiția făcută în ei și să aleagă altă cale. Uneori, ucenicul trebuie ridicat, îndrumat și reabilitat. Așa a făcut Domnul cu Petru. Uneori, căderile sunt repetate și este nevoie de mult răbdare, energie, sfaturi, mustrări și încurajări. Adică de HAR. Este însă și aici nevoie de discernământ pentru a nu ne cufunda în inutilitate. Poate apărea și aici contextul pe care îl pomenea Însuși Domnul nostru în Predica de pe munte: în loc să punem mărgăritarele noastre în loc de cinste, unde vor străluci mai puternic, există riscul să le deșertăm în cocină, unde vor fi călcate în picioare. Dacă nu suntem atenți, tocmai cei în care am ales să investim se pot dovedi cei care ne vor ruina. 

Există acele momente în care inima se împietrește, iar orice se toarnă acolo se transformă instantaneu în piatră. Momente în care sfaturile bune nu mai aduc transformarea pe care dorim să o vedem, ci adaugă doar la osânda celui care le refuză. Momente în care lutul se întărește și nu mai poate fi și nici numai trebuie să fie modelat, ci încredințat în mâna Creatorului. Momente în care rebeliunea ajunge atât de intensă, încât nu doar că va nesocoti mâna întinsă, ci o va lovi. În astfel de momente trebuie să facem pasul înapoi. Orice efort suplimentar e inutil și chiar riscant. Nu îți turna seva vieții, în vase sparte!

În concluzie, să sintetizăm. Anul care vine vom fi confruntați nu doar cu ispita de a face răul, ci și cu ispita de a ne cheltui viața în tot soiul de demersuri inutile. Am amintit aici trei: (1) Încercarea de a deveni/ face ceea ce nu suntem chemați și nici nu putem face/ deveni. (2) Acordarea atenției și ascultării celor care nu o merită. (3) Investirea de timp și energie în ”hoți” care nu sunt dispuși să asculte sau să accepte schimbarea. Sper să nu fiu înțeles greșit. Aceste principii nu anulează dragostea, răbdarea și investiția în oameni. Dimpotrivă, ne vor ajuta să devenim o binecuvântare mai mare, pentru mai mulți. Dacă nu ținem seama de ele, ne risipim și, mai devreme sau mai târziu, devenim epave, care plutesc în derivă. Dacă alunecăm în inutilitate, riscăm ca bolovanul pe care îl împingem să devină prea greu. După o vreme, o va lua la vale și ne va fugări. În cele din urmă, ne va turti. Domnul să ne dea gândul cel bun și multă, multă înțelepciune!

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Poezie cu o pasăre de nea….

Anul acesta, sărbătorile au venit fără zăpadă. Am găsit însă poezia aceasta: o conversație cu un fulg, o pasăre de nea…Mi-a plăcut atât de mult, încât am socotit că aș fi egoist dacă aș păstra-o doar pentru mine. Autoarea este Zorica Lațcu Teodosia.

Pasăre de nea

Colo, spre amurg

Ploi de aur curg.

Ceru-i o lalea:

Tu de unde-mi vii în zbor,

Răzlețită ca un dor,

Pasăre de nea?

-„Colo-n depărtări,

Dincolo de zări,

Este-un loc curat,

Larg și desfătat.

Unde ochi nu plânge,

Unde n-a curs sânge,

Unde glonț n-ajunge;

Unde nu răzbate,

Geamătul de frate,

Plânsul de vădană,

Oful de orfană,

Unde prin fânațuri,

Nu-s curse, nici lațuri,

Unde-i numai floare,

Umbră și răcoare.

Că e loc curat,

Binecuvântat,

Plin de bucurie,

Până pe vecie.

Loc de veselie,

Care nu se trece,

Ci în veci petrece.

Unde nicio rază

Nu mai înserează.”

Pasăre de nea,

Fă pe voia mea,

Dorurile mele,

Zboară tu cu ele,

Dincolo de stele,

În țările acele!

-„Ba, că dorul tău,

Mare e și greu!

Aripile mele,

Mări, sunt mititele,

Calea-i lungă foarte,

Și nu pot să poarte,

Aripi mititele

Doruri mari și grele!

Eu, de unde vin,

E numai senin, 

Și acolo nu-i,

Dorul nimănui!”

(de Zorica Lațcu Teodosia, Poezii, Editura Sophia, 2008)

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu