Clipe perfecte

E sâmbătă după masa, iar cerul, cu excepția câtorva scame, este albastru. Nu e nici prea cald, nici prea rece. Poate o idee prea cald pentru gusturile mele, dar adie o briză care compensează perfect surplusul de căldură. Nimeni nu taie cu drujba și nici măcar nu aspiră. Muncitorii de la casa de peste câmp și-au luat o pauză bine meritată. Și de ei și de noi. 

Am pus pe laptop ceva muzică instrumentală, un jazz liniștit. Sunt la birou și în dreapta mea sunt teancuri de cărți pe care le-am luat în ultim perioadă, dar nu am apucat să le parcurg. Toate plăcute la miros și bune la gust, ca în Eden. Lisa, mâța noastră, doarme leneș pe un scaun, lângă mine. Când o strig sau pun mâna pe ea, deschide ochii, dar cu lene, doar pe jumătate, cască zdravăn și se întoarce netulburată în lumea ei. Dintr-un moment în altul mă aștept să cedez ispitei și să îmi fac încă o cafea. 

Da, ar fi un pic de strâns…Nici nu știu ce face Geanina, dar cred că vom ajunge la concluzia că nu avem chef. Vom recunoaște cu un zâmbet că suntem cam delăsători și ne vom vedea mai departe de viața noastră fericită. Sunt alte zile mai necăjite pe care să le strici cu aspiratorul și să le freci cu mopul. 

Și îmi dau seama că trăiesc clipe perfecte. Perfecte, da, dar sunt doar clipe. Aș dori să pun mâna cumva pe ele. Să le prind și să le păstrez pentru zile în care lumea va fi iar întoarsă pe dos. Aș dori să iau măcar un capăt de foaie și să scriu rețeta, ca un om extaziat, în momentul în care gustă ceva bun. Dar astfel de momente nu pot fi produse, nu pot fi recreate după plac. Ele sunt un dar. Apar fără să faci ceva deosebit. La fel cum au venit, dispar. Știu însă că vor veni și altele. Nu știu nici când, nici cât. Aleg acum să dau drumul clipelor, pentru ca, așa cum spunea Andrei Pleșu, să le pot păstra, cel puțin în mintea mea. Și totuși, pentru că este vorba de un dar, mă opresc câteva clipe să mulțumesc Gazdei, așa cum se cade. 

P. S. 1 Momentul s-a încheiat pe bune. Copilul vecinilor nu a vrut să coboare din mașină. De undeva de departe se apropie o ambulanță. Rămânem totuși senini. 

P. S. 2 A început și primul flex. Aștept cu optimism drujba. 

P. S. 3 Am întins mâna înspre Lisa și m-a mușcat…E clar, suntem după cădere, iar animalele au luat-o razna.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Agresivitatea voastră să fie cunoscută de toți oamenii…

Am devenit agresivi! Ce e mai rău este că nici nu mai conștientizăm acest fapt. Agresivitatea a ajuns să fie un fel de suc acru în care ne scăldăm în fiecare zi. Am ajuns un fel de organisme obișnuite să trăiască în acest mediu toxic.
Înainte de a porni la drum, o notă: afirmația din titlu este, deliberat, greșită. Formularea corectă, la final.

De ce suntem agresivi? 

            În primul rând, potrivit concepției creștine despre lume și viață, informată de Biblie, agresivitatea este o parte a naturii noastre umane decăzute. Genesa, capitolul 4, ne vorbește despre viteza uluitoare cu care agresivitatea și violența se instalează în lumea noastră. Cain își ucide fratele din pricina invidiei. Lameh ucide la rândul lui un om, după care se laudă cu agresivitatea și violența sa: „Ada și Țila, ascultați glasul meu!/ Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!/ Am omorât un om pentru rana mea,/ și un tânăr pentru vânătăile mele.” (Genesa 4:23) Pe vremea potopului, „pământul era plin de violență (silnicie).” (Genesa 6:11) Pe vremea Judecătorilor întâlnim violență, iar Psalmiștii deplâng agresivitatea din vremea lor. Aceeași plângere apare des și pe paginile profeților. Trecând în Noul Testament, apostolul Pavel face o radiografie necruțătoare societății din vremea lui: „plini de ucidere, ceartă, porniri răutăcioase, obraznici, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă…” (Romani 1:29-31) Astfel, oamenii au fost și vor fi mereu agresivi.

            În al doilea rând însă, cred că problema agresivității este agravată de stilul de viață presant și aglomerat pe care ni l-am creat. Să dăm un exemplu. Avem multe mașini, iar spațiul în care operăm nu este suficient de mare pentru a ne oferi libertatea de mișcare pe care o dorim. Pentru cei care locuiesc în orașe mari, mașina ajunge adeseori să fie un impediment al mișcării. Întotdeauna există impresia că șirul de mașini se mișcă prea încet. Că mașina din față, care virează la dreapta, o face cu încetinitorul, parcă doar ca să ne enerveze. Că cel din fața noastră putea demult să traverseze intersecția, iar doamna care traversează pe zebră nu vrea să se grăbească tocmai pentru a ne face în ciudă. Agresivitate? Claxoane, pumni ridicați, șicanare în trafic, geamuri deschise-ping pong de complimente, geamuri închise-complimente și mai grele. Trebuie să fim conștienți că agresivitatea în trafic este mereu atât de aproape de noi. 

Să dăm un alt exemplu. Avem de lucru. Avem mult de lucru. Suntem mereu în întârziere. Mereu în panică, la un pas de a scăpa lucrurile de sub control. O stare permanentă de tensiune care, precum un vulcan, țâșnește periodic la suprafață. Lava arde și nimicește pe oricine se întâmplă să fie aproape în acel moment. Din păcate, adeseori este vorba despre cei dragi. 

Pandemia s-a instalat peste societatea noastră care, oricum, era deja cât se poate de zbuciumată și ne-a întins nervii și răbdarea la limite neatinse până acum. 

Ca să nu mai lungesc vorba, stilul de viață modern ne păstrează într-o permanentă tensiune care, adeseori, se manifestă prin agresivitate. 

            În al treilea rând, problema agresivității a fost exacerbată de rețelele de socializare. Aici aș dori să zăbovesc un pic. Acestea ne-au oferit un curaj pe care nu îl aveam în alte zile. Discuțiile față către față îi determină pe cei mai mulți oameni să fie mai reținuți, să își înfrâneze vorbele și să își strunească limba. Cea mai mare parte a inhibițiilor se evaporă însă atunci când nu vedem partenerul de dialog, ci doar tastatura. Acolo uităm că există un plural de politețe, uităm că există oameni în vârstă, uităm că există oameni mult mai competenți decât noi. Ne uităm limitările și deșertăm întreaga desagă. Turnăm cu satisfacția găleata pe capul persoanei cu care discutăm și alergăm repede, ca să o umplem la loc. Ne cuprinde o euforie și o râvnă vecine cu mania. Uităm de oboseală, uităm de programul aglomerat, uităm de timp de calitate cu copiii și soția. Pășim pentru câteva clipe în suprarealism, iar timpul se dilată. Orice îndemn venit din partea altor participanți la dialog, de a ne liniști sau de a acționa cu calm, este automat perceput ca o piedică ce trebuie înlăturată. Războiul nostru este sfânt, iar cauza noastră este dreaptă. Ca o mică adăugire. Poate fi vorba despre un dialog sau despre propriile noastre postări și opinii. 

Cum se manifestă, concret, un astfel de spirit agresiv?

În primul rând, conține expresii tari. În loc să spunem „nu sunt de acord cu afirmația ta”, vom spune „debitezi numai prostii.” Nu vom spune despre x că „e un om fără caracter sau cu carențe de caracter”, ci vom spune că „e un gunoi și un nimic.” Nu vom sugera celui cu care dialogăm că nu e competent în afirmațiile făcute: „ești sigur că stăpânești subiectul?/ ești sigur că ești potrivit să te implici?”, ci îi vom spune „vezi-ți de treabă!/ nu te băga!” Dacă vom comenta o afirmație, nu vom spune „La o analiza atentă, afirmația lui X nu are sens”, ci „X a scos din nou o idioțenie pe gură.” Sau, ne întrebăm: „Bă ăștia-s nebuni la cap?” 

În al doilea rând, nu acceptă nuanțele. Aspectul acesta poate fi observat și din expresiile enumerate mai sus. Ar fi mai elegant să spunem: „Parțial ai dreptate…., dar aici greșești.” Sau, cel puțin, „înțeleg de ce gândești în felul acesta, dar totuși greșești.” Cei care nu înțeleg lucrurile ca noi „sunt încuiați” și „spălați pe creier.” 

În al treilea rând, nu acceptă nici în ruptul capului posibilitatea unei revizuiri, nici chiar parțiale. Dimpotrivă, alegem să încheiem totul cu o semi-amenințare: „Las că vezi tu…” Și persoanele cu care dialogăm și toți cei care susțin poziția lor vor cădea la picioarele noastre, recunoscând că am avut dreptate, dar…va fi prea târziu. 

În al patrulea rând, să conștientizăm că, uneori, cuvintele individuale sunt la locul lor, dar TONUL general rămâne unul agresiv. Cred că ne-am obișnuit atât de mult cu acest mod de a fi, de a vorbi, de a interacționa, încât nici nu ne mai dăm seama că o facem. Observăm doar că suntem obosiți, surmenați și atacați tot mai des de episoade mai scurte sau mai lungi de deprimare, mânie, agitație sau o combinație a acestora. O presiune apăsătoare ce nu mai vrea să plece. Îngăduiți-mi să afirm că mediul agresiv în care ne cufundăm zilnic își aduce tributul. 

Poate că voi încerca să creionez și câteva posibile soluții, dacă va fi cazul. Nu pot însă să închei fără a lansa un apel evanghelicilor, fraților și surorilor mele. Nu vă voi mitralia cu versete. Voi cita doar unul: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii.” (Filipeni 4:5a) Iată care ar trebui să fie cartea noastră de vizită. Nu este așa. Din păcate, opusul e adevărat. Până să ajungem la gradul de maturitate al creștinilor care suportă cu bucurie ocara, să dăm măcar dovadă de o minimă politețe și curtoazie. Așa stă bine oricărui om și mai ales unui creștin. Ar fi o primă treaptă, după care putem să mai suim una. Și e obligatoriu să mai adaug ceva și o fac cu litere mari: ACEASTA NU ÎNSEAMNĂ ABANDONAREA GÂNDIRII CRITICE. Trebuie să veghem unii asupra altora. Trebuie să ne corectăm și să ne mustrăm unii pe alții, dar nu cu agresivitate.  Din păcate noi am formulat greșit opțiunile. Fie ne luptăm până la tăvăleală prin noroi, fie ne vedem de treaba noastră, cu impresia că orice critică strică mărturia. Nu e adevărat! Orice critică agresivă strică mărturia! Opțiunea e mereu „adevărul în dragoste!” Dar, ah! „Strâmtă este poartă, îngustă este calea și puțini…”

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

„ci ne izbăvește de cel rău…” (rugăciune preluată)

„Cine ne va slobozi de rău, dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii care se îneacă dacă nu Tatăl lor? Pe cine privește mai mult curățenia și frumusețea casei, dacă nu pe stăpânul ei?

Tu ne-ai chemat dintru nimic ca să fim ceva, dar noi legăm prieteșug cu răul și astfel de întoarcem în nimic. Înfășurăm în jurul inimii noastre șarpele de care ne temem cel mai mult. 

Din toată puterea noastră strigăm împotriva întunericului, dar întunericul trăiește în sufletele noastre: microbii întunericului și microbii morții. 

Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în vreme ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziției și ajunge mai aproape de inima noastră. 

Stai, Preaînalte Tată, stai Tu între noi și rău, și noi vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale. 

Tu ești cu mult deasupra noastră și nu simți cum crește răul, dar noi ne înăbușim sub el. Iată, răul crește în noi pe zi ce trece, sub ochii noștri și întinde înșelătoarele sale roade în toate părțile. Soarele ne întâmpină cu „Bună dimineața!” zilnic și ne pune întrebarea: „Ce avem să-I arătăm Marelui nostru Împărat? Iar noi Îi arătăm doar vechile roade stricate ale răului. Dumnezeule, oare nu e țărâna cea nemișcată și fără viață mai curată decât omul care se află în slujba răului?

Iată, ne-am zidit casele și castelele prin văi și gropi ale pământului.

Ție nu-Ți va fi greu să poruncești râurilor tale să înece toate aceste văi și toate aceste gropi, curățând pământul de oameni și de faptele lor cele rele.

Dar Tu ești mai presus de mânia noastră și de sfaturile noastre. Dacă ai fi ascultat sfaturile omenești, până acum ai fi nimicit lumea până la temelii. 

O, Cel mai înțelept dintre toți tații! Tu totdeauna zâmbești în frumusețea și nemurirea Ta cea dumnezeiască și iată, din zâmbetul Tău cresc stele! Întotdeauna preschimbi zâmbind răul nostru în bine și altoiești pomul binelui pe pomul răului și astfel vindeci cu răbdare Grădina Raiului cea lăsată în prăsire de către noi. Cu răbdare zidești a Ta Împărăție a binelui, Împăratul și Tatăl nostru. Ne rugăm Ție: slobozește-ne de rău și umple-ne de bine, Tu, desăvârșită deșertare de rău și umplere de bine.”

(Rugăciune preluată, Tâlcuiri la Tatăl nostru, de Nicolae Velimirovici, Editura Predania, p.27-29)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

O carte cât o sărbătoare: Obiceiuri și tradiții din vremurile biblice

Acest scurt articol nu se dorește nicidecum a fi o recenzie, cu tot dichisul și regulile aferente. Doresc să împărtășesc doar cu voi bucuria de a vedea această carte publicată și de a intra în posesia ei. Cartea se numele Obiceiuri și tradiții din vremurile biblice-cum trăiau oamenii din vremurile biblice. Autorul este Howard F. Vos. A fost publicată în limba română de editura Casa Cărții, din Oradea, fiind tradusă de Romana Cuculea.

Nu auzisem de carte, până când Casa Cărții a anunțat publicarea ei, la începutul verii. Joia trecută, știind că este disponibilă, am trecut pe la una dintre librăriile creștine din Timișoara și m-am uitat după ea. Nevăzând-o la raft, am mers la vânzătoare să întreb de ea. Aceasta se apleacă după „desk-ul” ei și scoate cartea: „Aceasta?” „Da!”, răspund eu și mi se luminează ochii. Bucuria mi-a fost curmată atunci când am văzut că de carte era lipită o notă. Cu un zâmbet reținut, vânzătoarea mi-a explicat că e singurul exemplar și că a fost comandată de cineva…Mi-a pierit zâmbetul și, de ciudă, nu am mai cumpărat nimic. Deși îmi place să îmi cumpăr cărțile din librării, mai degrabă decât să le comand pe Internet, nu mi-am mai asumat nefericirea de a nu o găsi, așa că am comandat-o prin curier rapid și a ajuns a doua zi. Așteptările nu au fost înșelate. Nu exagerez atunci când spun că este o carte cât o sărbătoare. Să argumentez:

În primul rând, pentru că nu prea există asemenea cărți traduse în limba română. „Înrudite” cu ea ar fi comentariile cultural-istorice și Manualul biblic, publicate tot de Casa Cărții. Abordarea acestei cărți este însă unică. Astfel, cartea cuprinde douăzeci de secțiuni. Fiecare secțiune corespunde unei etape a istoriei biblice: Viața în orașul lui Avraam, Viața în Canaan în vremea patriarhilor (…). Structurile capitolelor sunt similare. Fiecare capitol descrie: Geografia locului/ Forma de guvernare/ Religia/ Armata și pregătirea militară/ Locuința și mobilierul/ Alimentele și dieta/ Vestimentația/ Viața socială și de familie/ Meseriile, călătoriile și comerțul. O astfel de abordare este unică pentru că ne ajută să „gustăm” atmosfera fiecărei perioade biblice. Pentru mine de pildă, este foarte important ca atunci când pregătesc o predică sau doar studiez un pasaj biblic, să pot „gusta” textul respectiv, să pot pătrunde în lumea de atunci. Tocmai la acest lucru ajută această carte.

În al doilea rând, datorită complexității ei. Cartea cuprinde întreaga istorie biblică începând cu Ur, cetatea din care pleacă Avraam și sfârșind cu Roma și Italia. Aceasta poate fi citită de la început la capăt, dar este folositoare și atunci când dorești să studiezi o carte sau un personaj biblic și să te familiarizezi cu contextul și să umbli alături de personajele descrise acolo. O posibilitate, pentru cei care citesc Biblia o dată pe an, este să citească și capitolul aferent din această carte, pe măsură ce parcurg diferitele etape istorice ale Bibliei. Cred că studiul biblic personal, dar și predicile noastre ar avea un pic mai mult gust, dacă am acorda mai multă atenție acestui aspect.

În al treilea rând, datorită faptului că Editura Casa Cărții a publicat cartea în condiții ireproșabile. Trebuie să recunosc, în imaturitatea mea, că sunt influențat și de aspectul fizic al unei cărți. Dincolo de formatul fizic însă, traducerea este excelentă, astfel încât textul „curge” frumos, iar cartea este plăcută la citit. Era să uit. Am și eu ciudățeniile mele. Una dintre ele este „adulmecatul” cărților. Și aici, calificativul este „foarte bine”!

În concluzie, puneți mâna pe această carte. Nu aveți cum să dați greș. Dacă aveți prieteni sau rude care se ocupă cu predicarea și studiul biblic, iată o ocazie bună să îi faceți fericiți!

Poate că nu m-am priceput să descriu cartea așa bine, astfel că, la final, vă las și un pasaj despre locuințele din vremea Domnului nostru, perioada Evangheliilor:

„Casele celor mai săraci aveau una sau două camere. O astfel de casă, în care familia locuia înghesuită, pare să fie cea din pilda cu prietenul insistent din Luca 11:7. Tatălui îi era probabil greu să ajungă la ușă din cauză că ar fi trebuit să treacă de copiii culcați pe jos, pe saltele subțiri care se puteau strânge în timpul zilei și care erau puse într-un colț sau într-o nișă.

În timpul zilei, saltele erau adunate și depozitate într-un colț sau într-un alcov. Activitățile se desfășurau cel mai adesea în afara casei. Când mâncau stăteau pe jos în jurul unei bucăți de pânză sau de piele care era întinsă și folosită astfel în loc de masă. Pregătirea mâncării avea loc afară sau pe o vatră, într-un colț. Își păstrau hainele sau alte posesiuni în cufere de lemn.

Casa însăși era construită în general din piatră nefasonată, iar pe jos era pământ bătătorit sau piatră. Acoperișul plat era din grinzi de lemn sprijinite pe zidurile casei. De-a latul lor erau puse niște prăjini sau niște crengi, apoi straturi de trestie acoperite cu iarbă și lut și presate cu un tăvălug.

Pentru a mai câștiga spațiu, era folosit și acoperișul pentru diferite scopuri. Se ajungea la el pe o scară exterioară. În lunile de vară se dormea pe acoperiș. Tot aici stăteau în timpul Sărbătorii cortului, în adăposturi temporare. Era un loc potrivit pentru a usca smochine, curmale și mănunchiuri de în. Era folosit și ca loc de rugăciune, pentru a scăpa de agitația din casă. Petru se ruga pe acoperișul casei, pe când se afla în Iope și a primit viziunea din partea lui Dumnezeu (Fapte 10:9-17). Se pare că era și un loc de unde se făceau anunțuri publice. (p. 453)

Cartea poate fi comandată direct de pe site-ul editurii, cu un click pe linkul următor: Casa Cărții.

Spor la citit!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Jurnal de vacanță (1): vitrinele magazinelor din Turda

Vara aceasta, timp de o săptămână, am călătorit prin țară. Nu am postat nimic pe Internet în timpul vacanței, dar mă gândeam să împărtășesc cu voi câteva impresii acum, pe sfârșitul verii.

Mai întâi, drumurile ne-au dus la Turda, județul Cluj. Nu am stat prea mult pe-acolo, dar am apucat să facem totuși o plimbare prin oraș. Deși era târziu și nu am putut să pătrundem în magazine, am fost totuși impresionați de vitrinele magazinelor. Unele ne-au făcut să zâmbim, iar cele mai multe ne-au trezit nostalgia, după cum puteți vedea în pozele și comentariile de mai jos. Înainte de aceasta două mențiuni. Aceste poze au fost făcute cu telefonul Geaninei, iar calitatea lasă de dorit (fără supărare!). Încă ceva: știu că Turda are mult mai multe de oferit și înseamnă mult mai mult decât aceste imagini, așa că sper să nu îi supăr pe prietenii mei de acolo! Am fost în Turda și cu alte ocazii și am fost impresionați de ceea ce orașul are de oferit. Hotelul în care am fost cazați a fost impecabil, iar personalul și oamenii cu care am interacționat cât se poate de amabili. Pentru că încă mai sunt lucruri de văzut, ne dorim să revenim. Așa că, dragi prieteni, vă bucurați de toată aprecierea mea. Aveți un oraș frumos și bogat din multe puncte de vedere, chiar dacă eu voi evidenția aici doar aspecte mai hazlii.

Mai întâi, aș remarca această vitrină. O casă de amanet care întotdeauna îți sare în ajutor! În aceste vremuri în care oamenii dovedesc un egoism feroce, este reconfortant să ne reamintim că aceste case de amanet ne rămân credincioase la bine și la rău, în sănătate și în boală, în sărăcie și în belșug.

Cea mai șoadă vitrină a fost aceea a unui magazin numit Haotic. Te-ai fi așteptat să fie ceva foarte hipstăresc, dar așteptările au fost înșelate. Cea mai mare parte a fost ocupată de…ursuleți de pluș! Frumoși, drăguți și aranjați cu grijă. Aproape că îți venea să lăcrimezi, până când vedeai anunțul poruncitor de pe ușa de la intrare: „Este interzisă joaca cu marfa!” Ce sadic, ce crud! Ordine și disciplină până la capăt, nimic haotic. Interzis era și accesul cu mâncare, dar asta e de înțeles: nimeni nu mai cumpără urși de pluș pătați cu înghețată sau ulei de pe langoși. Copiii trebuie să hotărască totuși ce vor! Singura chestie haotică observată a fost următoarea: pe o parte dintre vitrine, oameni rău intenționați au șters ultima literă, așa că scria doar Haoti. Era singurul semn de haos, iar asta chiar acolo unde erau expuse poșetele doamnelor.

Unele vitrine mi-au trezit nostalgia. Nu am mai văzut de când eram mic și locuiam pe Girocului, o „Mercerie.” Cu toate lucrurile de care ai nevoie. Trebuie să recunosc, batistele mi-au trezit cele mai multe amintiri: cum stăteam în clasele primare cu batista pe bancă și mâinile pe dânsa, ca să vadă doamna învățătoare dacă unghiile sunt tăiate corespunzător. Mereu îmi zicea că-s prea mari, până când tata, contrariat, a venit într-o zi la școală…

A mai fost și vitrina patriotică! Fără alte comentarii aici, ca să nu se încingă spiritele!

Încheiem cu vitrinele kitsch. Aici, telefonul Geaninei a dat rateul cel mai mare. Sper că se vede câte ceva. Poate că, s-a gândit el, oricum strălucesc articolele și strălucirea ar fi prea mare. Tot ce e posibil…

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune pentru izbăvirea de depresie și de feluritele boli sufletești (text preluat)

(Rugăciunea este preluată din Carte de rugăciuni– Editura Felicitas, Stockholm, 2019)

„Stăpâne mult-milostive, Doamne Isuse Hristoase, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre, vino și mă vindecă pe mine, netrebnicul robul Tău. M-am îndepărtat de Tine, am rănit bunătatea și iubirea Ta. Am păcătuit până la cer și înaintea Ta toată fărădelegea am săvârșit-o, m-am arătat lipsit de toată virtutea și sănătatea trupului și a sufletului. Trupul meu a slăbănogit, sufletul meu s-a umplut de răutăți, duhul meu a slăbit. Voia mea s-a stricat, toate se înăbușă și suferă înlăuntrul meu, m-am coborât până în iadul cel mai de jos. Izbăvește-mă, Doamne, de apăsarea și durerea sufletească și de greutatea inimii care mă stăpânește cu dreptate. Am săvârșit tot felul de păcate care mă războiesc, care fac chinul meu de nesuferit. Miluiește-mă, Doamne, că eu singur sunt vinovat pentru această pustiire și pierire a sufletului și a trupului meu. Iubirea de sine s-a înstăpânit asupra mea, nepurtatea de grijă m-a înrobit, iar lenevirea m-a nimicit. Iartă-mă, Doamne, și vindecă netrebnicul meu suflet. Depărtează de la mine pe duhul cel rău care face de nesuferit sufocarea sufletului și a trupului meu. Ține departe de mine greutatea cea apăsătoare din inima mea. Slobozește-mi sufletul și trupul de toată nepăsarea, întristarea, plecarea spre păcatul firii, mâhnirea, deznădejdea, nepăsarea, nesimțirea, disperarea și amorțirea cea aducătoare de moarte, căci eu de bună voie am adus în sufletul meu toate acestea. Iartă-mi, Doamne, mărimea păcatelor, vindecă mulțimea patimilor mele! Ajută-mă ca să nu Te întristez vreodată din pricina patimilor care stăpânesc netrebnicul meu suflet. Ridică de la mine lațul cel greu al păcatului, îndepărtează mereu pe tot vrăjmașul și potrivnicul. Împacă viața și sufletul meu, Doamne!

Curățește-mă de toată întinăciunea sufletului și a trupului, ca să pot scăpa de duhurile viclene care mi se fac mie întuneric și beznă, deznădejde și chin. Ridică-mă din patul durerii și din așternutul răutății. Apăsarea și frica și robia gândurilor îndepărtează-le de la mine! Doamne, facă-se voia Ta după cum dorești. Bunăvoința bunătății Tale să zdrobească pe vrăjmașii mei și pe omul cel vechi cu patimile și cu poftele lui. Fie, Doamne, voia Ta spre mine, încât, bucurându-mă și veselindu-mă, să te urmez fără tristețe, cu fața veselă și să Te slăvesc, să-ți cânt și să te binecuvântez întru toți vecii. Vino și întărește-mă cu puterea Ta proniatoare, ca să te slăvesc și să-Ți cânt Ție, Domnului preamilostiv, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt întru toți vecii. Tu ești Apărătorul meu, împreună cu Preamilostivul Tău Părinte și cu Mângâietorul Tău Duh, în întristările care mă cuprind în toate zilele vieții mele. Miluiește și iartă, Doamne, sufletul și trupul meu cel apăsat și plin de răutate. Tu ești Bucuria și Lumina, Învierea și Viața, Primăvara și Paștele desfătării noastre. Tu ai zis: ție îți vestesc că „Nu mă voi depărta de la tine, nici nu te voi părăsi”, Tu, Cel care Te-ai pogorât  până la „vistieriile iadului”, căutând oaia cea pierdută, adică pe mine. Miluiește-mă, Doamne!”

(Rugăciunea este preluată din Carte de rugăciuni– Editura Felicitas, Stockholm, 2019)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (3)

„Isuse, biruitorul morții, biruiește patimile noastre cele rele.

Isuse, Dătătorule de viață, dă-ne și nouă o viață mântuitoare;

Isuse, Izvorul bucuriei, bucură inima noastră întru îndreptările Tale;

Isuse, Cel ce ai săturat cu cinci pâini și doi pești, cinci mii de bărbați în pustie, afară de femei și copii, hrănește-ne și pe noi cu pâinea Ta cerească;

Isuse, nădejdea celor căzuți, scoate-ne și pe noi din adâncul răutăților noastre;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!” 

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (2)

„Isuse, Cel ce ai intrat prin ușile-ncuiate, intră și în casa sufletelor noastre;

Isuse, Cel ce pe cale i-ai întâmpinat pe ucenicii Tăi, întâmpină-ne și pe noi, pe calea acestei vieți și ne mântuiește;

Isuse, Cel ce ai aprins inimile lor prin cuvintele Tale, aprinde și inima noastră cea rece, spre dorirea de slava Ta;

Isuse, Cel ce Te-ai făcut cunoscut la frângerea pâinii, dă-ne și nouă a Te cunoaște la Masa Ta;

Isuse, Cel ce ai făgăduit pe Duhul Sfânt ucenicilor tăi, trimite-ne și nouă  pe acest Duh Mângâietor de la Tatăl;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!”

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Rugăciune la Sărbătoarea Învierii (1)

„Isuse, Ce nepătruns, Care luminezi pe toți credincioșii, luminează-ne și pe noi, cei ce trăim în întunericul necunoștinței;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți și tuturor le dai viață, înviază-ne și pe noi, cei omorâți de păcate;

Isuse, Cel ce Te-ai înălțat la cer și ai înălțat pe cei ce nădăjduiesc întru Tine, înalță-ne și pe noi, cei plecați spre pământ;

Isus, Cel ce șezi de-a dreapta Tatălui și părtași slavei Tale îi faci pe cei ce te iubesc, nu ne lipsi pe noi de slava Ta;

Isus, Cel ce vei veni să judeci viii și morții, nu ne judeca pe noi după fărădelegile noastre, ci miluiește-ne după mare mila Ta;

Isuse, Cel ce ai înviat din morți, înviază și sufletele noastre!”

(Rugăciune preluată)

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Despre post (text de preot prof. Constantin Coman)

Despre post-sau eliberarea de noi înșine (Prolog, p. 5-10) de preot prof. Constantin Coman (1)

Notă: Deși este subînțeles, țin să subliniez că recomand cu căldură achiziționarea și citirea acestei cărți, de mici dimensiuni, dar foarte concentrată!

„Postim pentru a ne recâștiga libertatea, eliberându-ne de propriile limite, slăbiciuni, impulsuri, patimi. Postim pentru a ne păstra sau crește libertatea și odată cu ea capacitatea de a iubi. 

Postul este un exercițiu de stăpânire de sine. Stăpânirea de sine este premisa și expresia libertății. Omul se lasă prins în capcana satisfacerii fără măsură a nevoilor și plăcerilor sale, devenind slujitorul sau robul acestora. Înfrânarea este cheia stăpânirii de sine și a libertății. Desfrânarea, în sens larg, este direcția inversă. Așezat pe această direcție, în loc să-și împlinească nevoile, și le multiplică, devenind din ce în ce mai dependent de ele și trăind numai să și le satisfacă. 

Postul ține de firea umană însăși, este un dat inițial. „Animalele nu pot să postească, ele sunt conduse de instinct”, scrie un mare teolog contemporan. „Numai omul poate să se înfrâneze și să postească. Prin abținerea de bunăvoie de la mâncare își controlează instinctele sale, își reglează relațiile sale cu lumea și își activează puterea stăpânitoare în aceasta. Depășește presiunea legilor firii și se mișcă în libertatea duhului. Lipsirea de bună voie de bunurile perisabile ușurează urmarea „vieții celei nestricăcioase” și hrănește dorul după Împărăția lui Dumnezeu.”

Postul este o componentă esențială a credinței și a spiritualității creștine, dar, așa cum vom vedea, ține de mecanismele vieții în sine. Firea omului este în așa fel alcătuită încât pentru a funcționa normal și pentru a înainta spre împlinire are nevoie de post. Redus la esență, postul este o atitudine, o stare, un act de stăpânire de sine, de înfrânare, de autocontrol. Postul este un continuu exercițiu de stăpânire de sine, stăpânirea de sine este expresia libertății de sine, iar libertatea este premisa fundamentală a vieții și a plinătății vieții, care este iubirea. 

Prin post și, în general, prin asceză, „omul dobândește pe de o parte stăpânirea asupra sinelui și asupra propriilor nevoi, iar pe de altă parte dobândește libertatea interioară și corecta poziționare față de Dumnezeu, față de aproapele și față de lume. Asceza este autoeducația omului pentru restaurarea sănătății sale duhovnicești. Este lupta pentru valorizarea sa ca persoană. Asceza limitează individualismul și cultivă viața în societate, în timp ce ignorarea ascezei favorizează egoismul, afectează iubirea față de Dumnezeu și față de aproapele, precum și relația cu mediul înconjurător. 

Viața este o continuă luptă. Omul se naște cu toate premisele împlinirii, dar pentru ca acestea să funcționeze este nevoie de o lucidă și sănătoasă gestionare a lor. La început o fac părinții, iar mai apoi, la maturitate, omul însuși. Majoritatea oamenilor cred că lupta trebuie dată cu factorii exteriori, cu mediul înconjurător, care ne este potrivnic. Și se amăgesc gândind că eșecul lor existențial se datorează acestor factori externi.

Înaintând în vârstă am început să înțeleg că lupta omului trebuie dată cu sine însuși, nu cu adversarii sau dușmanii din afară. Am înțeles din propria experiență că omul, dacă nu este atent, dacă nu beneficiază de o educație potrivită și dacă nu înțelege de timpuriu acest lucru și nu duce consecvent și stăruitor lupta cu sine, ajunge captiv propriei sale firi și își reduce la minimum șansa împlinirii sale ca om, șansa unei vieți și a unei existențe la un nivel mulțumitor, adevărat. 

M-am convins, de asemenea, din propria experiență, că există un început concret și un instrument esențial pentru a duce această luptă și acesta este postul, adică înfrânarea de la anumite mâncăruri și, mai mult decât atât, lupta pentru a nu sătura pântecele. Incredibil, dar adevărat! Postul este un demers vital al omului. Nu întâmplător îl găsim în toate culturile și în toate religiile. Nu întâmplător, el este marginalizat într-o lume și într-o cultură dominate de îndreptățirea de sine, de ideea drepturilor individului, a libertinajului fără limite în direcția satisfacerii poftelor și dorințelor proprii. O lume care pare să se înece, să se asfixieze în marșul furibund și în investiția pe care o face lacom și neobosit spre împlinirea poftelor și a intereselor egoiste de tot felul. O lume tot mai incapabilă de dragoste, tristă, deprimată, lipsită de bucuria adevărată, resemnată.

Ca să poți iubi, să te împlinești ca ființă iubitoare, trebuie să faci exercițiul reducerii investițiilor în propriile plăceri și dorințe. Cu cât ești mai puțin preocupat de tine, cu atât de deschizi mai mult șansei de a iubi. Trebuie să schimbi sensul, direcția, destinația investițiilor, eforturilor și nevoințelor tale. Să nu mai investești în tine, ci în cei din afară de tine. Să nu mai mănânci pentru tine, ci pentru cei pe care îi iubești. Aceasta înseamnă că mănânci tu, dar nu pentru tine, nu pentru plăcerea ta, ci pentru a trăi și a te putea dărui celor dragi.”

(Textul este preluat din cartea De ce postim-sau eliberarea de noi înșine, scrisă de preot prof. Constantin Coman și publicată la Editura Bizantină, 2021. Textul aparține Prologului, p. 5-10)

sursă foto (linkul de la care se poate achiziționa și cartea): aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu