Pastorul Ghiță Mocan la Betania!

Vă anunțăm cu bucurie că duminică, 8 decembrie, în cadrul serviciului de seara, îl vom avea alături de noi pe pastorul Ghiță Mocan. Dumnealui ne va aduce un mesaj cu tema Autoritatea Bisericii, inspirat din cartea Faptele Apostolilor, capitolul 3. Timpul de închinare începe la orele 18:00. Adresa bisericii noastre este str. Ion Barac, nr. 22, Timișoara. Ești bine venit!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

În amintirea fratelui Ille (Gheorghe Ille) 1930-2019

Fratele Ille! Așa l-am cunoscut, așa mă adresam când îi vorbeam, așa îl pomeneam în familie. Puțini sunt oamenii de care să mă leagă atâtea amintiri. Vorba apostolului Pavel, m-aș bucura tare mult să îl mai văd o dată și să mă umplu de bucurie, dar nu mai e cu putință. Nădăjduiesc că se va întâmpla, prin bunătatea Domnului, când voi fi ajuns și eu de partea cealaltă a Iordanului.

Îmi va fi tare greu să aleg câteva amintiri, pentru că sunt multe și variate. L-am cunoscut în multe situații de viață. Voi începe totuși cu o poveste pe care nu am auzit-o direct de la el, ci despre el. Sper că are cel puțin parfum de adevăr. Fratele Ille se întoarce acasă cu mașina, iar pe stradă calcă o gâscă. Se oprește, se uită, nu dă de proprietar, așa că merge mai departe. Surpriza avea să vină seara, când gâștele i-au ajuns acasă și una lipsea…O alta, pe care cred că am auzit-o de la el, este că, într-o noapte, în timp ce conducea camionul, i se părea că a ajuns pe strada lui și vedea casele și luminile din geamuri. În cele din urmă și-a dat seama că era un tren care rula paralel cu șoseaua. Asta doar după ce s-a trezit! Am mers odată în misiune la Felnac, cu mai multe mașini. Eu am nimerit tocmai în mașina fratelui Ille, acea dacie portocalie pe care nu ai cum să o uiți. Majoritatea mașinilor au mers prin Arad, pe drumul mare. Fratele Ille cunoștea însă un drum care străbătea câmpul. Doar că drumul nu era foarte neted. De câteva ori mi-am mușcat limba și am dat cu capul de geam. Altfel, am ajuns bine și misiunea a fost reușită. (Misiune ca pe vremuri, neanunțată și nu pregătită foarte temeinic. Cred că am fost vreo 20!)

Mergeam la ei acasă (de fapt la Beni!) și întotdeauna eram bine primit. Am ajuns odată într-o sâmbătă seara și debutau jocurile olimpice de iarnă, la Lillehammer-Norvegia, cândva în anii 90. Și fratele Ille și sora Anunța mâncau langoși (sora cred că încă îi făcea) și se uitau foarte curioși să îl vadă pe regele Norvegiei care participa la festivități. Nu i-am deranjat câtuși de puțin. Mi-au oferit un langoș și m-au pus în temă cu ce se întâmplă. Nu mă interesa pe mine regele, dar langoșul a rămas întipărit în memorie. Genul acela de langoși pe care doar bihorenii știu să îl facă. No offence!

Când mergeam vara, mâncam pepeni. Pepeni mici, pentru că la Vinga nu se făceau prea mari, dar fratele era generos cu mierea, producție proprie, iar asta le sporea farmecul și gustul. La un moment dat vin niște oaspeți și fratele le oferă caise. Aceștia le iau să le spele, la care fratele Ille privește dezamăgit: „voi le murdăriți cu apa…”

Tot la ei, eram mic pe vremea aia, și mă găseam într-o companie feminină. Din motive lesne de înțeles, nu dau nume. Erau tot anii 90 și Dallas-ul (serialul) făcea valuri. Eu și compania sus-numită vizionam serialul. Fratele Ille intră, se uită câteva momente, după care își cere scuze că a deranjat studiul biblic și iese. Când mergeam la ei, fratele Ille, deschidea larg tolba cu glume, spre nemulțumirea, aproape spaima, surorii Anuța. (cum tinerii nu aveau gel să își facă freza ca azi și foloseau uneori unt, pentru a se aranja. Când se întâlneau mirosea a unt….cam aici era întrerupt de sora…)

Cu el am fost, vara, să dăm foc la miriște, după seceratul grâului, singura mea experiență de genul. Habar n-aveam ce e de făcut, doream indicații…Acestea au venit prompt. Am primit o furcă în mână, cu paie aprinse și îndemnat să merg în față și să dau foc la restul șirurilor de paie, rămase după secerat. Acuma că mă gândesc, nu știu dacă aș mai avea curajul. Atunci mi s-a părut o mică aventură.

Ar mai fi multe. Momentul când, mergând spre gară, cândva înainte de Crăciun, a căzut. Când povestea pățania, întreba: „Ghici de ce-am dat când am căzut?”, iar apoi răspundea „Am dat de Terra!” Nu pot fi uitate nici incursiunile teologice și filosofice. A dat într-o iarnă de „Cuget, deci exist” a lui Descartes, iar reflecțiile lui pe marginea afirmației au fost numeroase.

Lucrul cel mai important însă rămâne slujirea lui în biserică. Multă vreme, biserica din Vinga nu a avut păstor și fratele Ille a slujit ca diacon ordinat. Nu se știa de fiecare dată cine merge la amvon. Uneori, era o decizie de ultim moment. Un lucru însă îl știu sigur: mă bucuram atunci când vedeam că merge fratele Ille. Eram copil și nu am stat atunci să analizez de ce. Mi-am dat seama doar mai târziu. Mesajele erau destul de organizate și aveau structură, iar fratele Ille era un om căruia îi plăcea să studieze și să citească. (Drept e că citea, dar și maltrata cărțile care îi ajungeau în mână!) Dar nu organizarea sau exegeza riguroasă erau punctul forte al mesajelor lui, ci VIAȚA. Mesajele lui erau vii, pentru că fratele Ille îl cunoștea pe Dumnezeul Viu, despre care vorbea. Atunci când îl ascultam știam și noi că este viu și real. Ne conducea în prezența Lui. După mama și tata, în anii copilăriei și ai tinereții, fratele Ille a fost manualul de apologetică cel mai solid. Ce privilegiu și ce șansă să fi avut în biserica în care am crescut un astfel de om. Nu aș putea spune că m-am pocăit la una dintre predicile lui, dar pot spune, cu toată încrederea că a fost unul dintre oamenii care m-au luat de mână și m-au condus înspre Hristos. Nu ostentativ, nu insistent. A fost un om care a umblat cu Dumnezeu Lui și asta a fost suficient. Azi vorbim mereu despre tehnici de evanghelizare, seminare, conferințe, metode…fratele Ille nu a avut parte de așa ceva, dar a demonstrat ce influență profundă are viața unui om care Îl cunoaște pe Dumnezeu. Îmi stăruie în minte imaginea unei seri de Crăciun când, eram toți copiii în față, pe podium, și fratele Ille ne împărțea cadourile (plasele cu dulciuri!). Nu le dădea oricum, ci ne punea întrebări înainte. Îl văd și acum mâna întinsă cu daruri peste noi. Nu cred că aș putea găsi o imagine care să sugereze mai bine ce a însemnat fratele Ille pentru mine și pentru generația mea. A stat mereu în fața noastră și nu a întins doar pungi cu dulciuri, ci ni L-a oferit pe Însuși Hristos.

Într-o după masă de vară, după ce predicase (încă la biserica veche) despre Venirea Domnului, mergeam cu el spre casă. La un moment dat, se oprește, privește spre cerul senin și spune: „Să știi, Vali, că o să vină! O să vină curând!”  Fratele Ille nu a mai apucat acel moment, dar nu am nicio îndoială că acum este cu Hristosul pe care l-a așteptat cu care și pentru care a trăit! O bucată de vreme ne-a îndreptat și nou privirile înspre acel loc și Acea Persoană Glorioasă! Mulțumim, frate Ille! Mulțumim sora Anuța!

And when he talked about heaven
When he talked about Jesus
There was glory in his eyes
That could answer all your „whys”
Open windows to your soul.
When he talked about his family
When he talked about a journey
There was something he could see
Birthed a longing deep in me
When he talked about his home.

(Gaither Vocal Band)

(sursă foto: aici)

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Proiectat în copilăria mea (post)comunistă!

Săptămâna asta, fără vreun plan alcătuit mai devreme, am făcut o lungă călătorie. Mă aflam miercuri după masa, în zona Soarelui, lângă gen. 30. Spațial, călătoria a fost scurtă, vreo 150-200 de metri, de lângă parcarea unui bloc, până la zona cu magazine, din fața școlii. Temporal, am fost aruncat în urmă cu aproape treizeci de ani de copiii care tocmai atunci ieșeau de la școală. Treceam doar prin zonă, cu câteva treburi ce trebuiau rezolvate rapid, dar când te întorci în timp viteza se schimbă.

În timp ce priveam, iar uneori aproape mă ciocneam de copiii care se împrăștiau în toate direcțiile, am ajuns la gen. 25, Zona Girocului, unde am făcut primii ani de școală. Am trecut mai întâi în clasa îngrămădită din clădirea de internat (azi e secție de poliție) unde eram supravegheați permanent de poza lui Ceaușescu, deasupra tablei, înălțată un pic deasupra pozelor cu stema, cu secera și ciocanul. Îmi amintesc cum veneam la școală sâmbăta și țineau cu noi niște domnișoare de la Pedagogic, practicante parcă le zicea. Aveau o chitară și ne-au învățat În pădurea cu alune….Serile lungi în care făceam rânduri cu semnul =. Făceam ce făceam și greșeam câte un =. Atunci venea tata și rupea pagina din caiet. Cel puțin patru pagini a rupt. Să fi făcut o pagină întreagă de =? Parcă așa era tema. La litera I, lucrurile au fost mai dramatice. După nenumărate greșeli, caietul a fost aruncat de necaz sub pat. Recuperarea a presupus forță și finețe. Cum aș putea să îl uit pe Haiduc de la H (cred că era câine!?) sau pe Bucur de la B? (ăsta cred că era om!) În clasă, jucam în neștire Aș mânca o portocală. Chiar așa: cine o fi implementat jocul ăsta trebuie să fi fost destul de sadic, pentru că în vremea aceea rămâneam doar cu dorința. Cred că uneori aveam totuși portocale de Crăciun. Iată un joc izvorât din sufletele generațiilor de elevi care tânjeau după portocale. Nu ne-a auzit nimeni. Am continuat să jucăm prostește…

Prima mea vacanță de Crăciun s-a întâmplat să fie tocmai decembrie 1989. Din motive bine cunoscute, am petrecut-o mai mult în casă. Locuiam tocmai în Zona Girocului, zonă ce a fost martoră la mari zbuciumări în acele zile. Îmi amintesc sunetele gloanțelor. Mă întreb câteodată dacă îmi va fi dat să le mai aud în viața asta. Vești despre o colegă de-a mamei, de pe o stradă apropiată, împușcată în centru; despre un vecin care nu a putut să fugă împreună cu ceilalți în scara blocului, din cauza unui picior bolnav, astfel că a fost surpins afară și împușcat. Apoi, toată tărășenia cu teroriștii, acea confuzie generală. Într-o noapte, bărbații de la noi din bloc au stat chiar de strajă. După strădanii intense, către dimineață, unul chiar a ajuns să vadă teroriști!

Când ne-am întors la școală, cele trei tablouri dispăruseră. Începeam ziua cu Tatăl nostru și cu Deșteaptă-te române! Ce vremuri au fost anii 90! Au dispărut tablourile, au dispărut și paginile cu poza mult hulitului conducător, din manuale. Ce bucurie și eliberare să poți să le rupi. ce bucurie în anii următori să mai găsești vreun manual care scăpase cu pagina neruptă. Nu-i vorba: au zburat paginile, dar obiceiurile au rămas. Bătaie am mâncat la școală până prin clasa a opta. Ce-i drept, uneori o ceream cu multă insistență, cum se întâmpla, de pildă, la orele de engleză. La un moment dat, am blocat ușa cu catedra, să nu poată intra domnul Ș. Ziceați că până nu demult erau copiii cuminți? Că s-au stricat de vreo 3 -4 ani? Până la urmă a intrat el și a împărțit daruri băieților. Au fost însă și episoade umilitoare. Am fost și sunt dezastru la partea de desen. Nu am ce să-i fac! Asta n-a înțeles doamna profesoară de fizică, C., care a pirivit uluită la vectorul trasat de mine și mi-a ars două palme. La fel doamna M., profesoară de geografie, care a privit la harta mea și mi-a spus ironic că ea nu ne-a cerut să desenăm caricaturi ci hărți. Au, au, cum am mai luat câteva liniare în dungă, drept pe mijlocul capului. Era să uit de statul la colț, cu mâinile sus, din clasa a treia. Tocmai lângă un poster cu legume secționate. Ah, acel tubercul de cartof pe care l-am contemplat o oră întreagă. Era să uit de bătaia la palmă din clasele primare, cu o stinghie care cred că în trecut aparținuse unei hărți. Văd și acum palmele roșii care ne mâncau și ne usturau în același timp. La prima lovitură, trăgeam instinctiv mâna. După aia, te obișnuiai. Părinții nu prea știau lucrurile astea, decât dacă le spunea învățătoarea sau, mai târziu, diriginta. Erau alte vremuri și riscai să iei bătaie de două ori. Azi s-a schimbat un pic echilibrul și riscă să ia profesorul bătaie de două ori. Clar că nu era normal ce se întâmpla, dar nu sunt aici să emit sentințe. Îmi amintesc doar…

Inundația asta de amintiri mi-a fost întreruptă în momentul în care am trecut pe lângă micuța florărie improvizată de lângă gen. 30. Acolo un copilaș blond, durduliu și roșu în obraji întreba îngrijorat florăreasa, dacă nu a văzut niște bani pe jos. Cu mare pasiune explica cum a trecut el acuma 10 minute și i-au căzut din buzunar. Vânzătoarea, amabilă, întreabă câți bani, iar el spune că 20 de lei. Nu-i văzuse doamna florăreasă, iar copilul a rămas nemângâiat. M-a proiectat și el în trecut, pentru că am și eu la palmares aceeași ispravă, dar cu o sumă mai frumușică și în vremuri mai grele. M-am perpelit eu destul, dar banii zboară urgent. Spre cinstea părinților mei, nu am fost certat. Îmi pare rău că nu l-am ajutat pe copil. Era plin spațiul dinaintea gen. 30, dar nu cred că s-ar fi regăsit cineva mai bine în situația lui.

Ei, și visarea s-a curmat cu totul când am văzut cât e coada la pâine, la Prospero. Coada la pâine ar fi putut genera și ea, relativ ușor, puzderie de amintiri, dar presiunea socială era cam mare. Aterizasem înapoi în timpul obiectiv! Pe lângă cele două pâini, am luat și o plăcintă cu ludaie (acolo i-am spus dovleac), așa ca să capăt puteri. În timp ce mă întorceam la mașină și mușcam din ea (mi-a mai spus Ginny că pe stradă nu se mănâncă!) m-a aruncat și ea în altă lume…poate o să mai scriu. Oricum, s-ar putea să nu intereseze pe prea mulți balivernele mele. Și așa, eu tot o să scriu, pentru că îmi face bin. Un fel de terapie. Întoarcerea într-o lume plină de lumină. Așa îmi amintesc copilăria. Nu aveam o grămadă de lucruri pe care azi le credem indispensabile, dar câte împliniți și mulțumiți eram. Poate că ar trebui să ne dea de gândit acest lucru.  Părinții mei au cu siguranță o altă istorie de povestit atunci când privesc la aceeași perioadă. Aceasta pentru că bucuria și lumina copilăriei noastre, stă pe spatele jertfei lor.

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Corul Coram Deo la Biserica Betania!

În cadrul serviciului de duminică seara, 15 septembrie, cu începere de la orele 18:00, vom avea împreună cu noi corul Coram Deo, dirijat de Andrei Vidican și Cornelius Tinco. Adresa bisericii noastre este Ion Barac, nr. 22, Timișoara.

Vă așteptăm pentru un timp deosebit de închinare!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Nevoia de…duminică!

Ce înseamnă duminica pentru mine?

    1. Înseamnă liniștire. După agitația din timpul săptămânii, am nevoie să mă opresc și „să știu,” încă o dată și încă o dată și încă o dată, „că El e Dumnezeu, El stăpânește peste neamuri, El stăpânește peste pământ.” Am nevoie să realizez că deși „neamurile se întărâtă și popoarele cugetă lucruri deșarte, iar împărații pământului se răscoală,” destinul acestei lumi și destinul meu nu sunt în mâna unor muritori, chiar dacă au gură mare, sunt fioroși și par de neoprit. Viața mea este în mâna Celui Care „este în ceruri și face tot ce vrea.” Da, am nevoie să mă opresc și să îmi amintesc că „Cel Ce șade în ceruri râde..” Râde de toată agitația celor care se cred stăpâni și ridică pumnul spre cer.
    2. Înseamnă așezarea lucrurilor în perspectivă. Avem nevoie, la fel ca Asaf, să intrăm mereu „în sfântul locaș, pentru a lua seama la soarta de pe urmă a celor răi.” Pentru a ne aminti că totul trebuie judecat din perspectiva morții și din perspectiva veșniciei care îi urmează. Pentru a ne aminti că „lucrurile care se văd sunt trecătoare.” Că dincolo de lumea aceasta care ne sugrumă, care dorește să ne toarne cu sila în tiparele ei, există o Împărăție mai mare, mai puternică, mai glorioasă care, văzută sau nevăzută, înțeleasă sau ne înțeleasă, merge mereu crescând și are un final hotărât încă din veșnicia trecută: Biruința deplină. Însușindu-mi perspectiva corectă, voi descoperi că trebuie să fac din nou curățenie în viața mea. Săptămânal ne primenim casele și duce la gunoi tot ceea ce este în plus. Așa ar trebui să facem și cu viețile noastre.
    3. Înseamnă odihnă. Evreii se întorceau în urmă, în fiecare sabat, pentru a-și aminti că cele mai mari și glorioase lucrări, Creația și Răscumpărarea, sunt operele lui Dumnezeu. Astăzi ne întoarcem spre Hristos și ne amintim că El a lucrat în locul nostru și că a strigat: „S-a isprăvit!” Realizăm încă o dată că ceea ce este crucial pentru viața și destinul nostru a fost deja câștigat de Hristos. Salvarea mea, locul meu în cer, toate acestea sunt ancorate în El și își au temelia în El. Oricât de mult m-aș fi luptat n-aș fi putut să îmi câștig mântuirea. Totul depinde de Crucea năclăită de sânge și de mormântul gol. Viața veșnică este a mea atâta timp cât eu sunt al Lui. După ce ne zdrobim o săptămână întreagă și ne pregătim pentru încă o săptămână de zdroabă, e odihnitor să auzim din nou că ceea ce contează, ceea ce e cu adevărat valoros, ne aparține deja, prin Hristos. Odihna fizică ar trebui să fie o expresie a odihnei duhovnicești. Duminica ar trebui să fie un timp în care lăsăm celelalte activități, fie că e vorba de ceea ce percepem drept corvoadă, fie că este vorba de ceea ce noi numim distracție și relaxare, pentru a ne închina. Pentru a privi cu uimire la Dumnezeu, la lucrarea lui și pentru a ne delecta văzându-le și înțelegându-le pe toate.
    4. Dacă ar fi să pun totul într-un cuvânt, Duminica este sărbătoare. Practic, locuiți fiind de Duhul Domnului, există un sens în care fiecare zi e sărbătoare pentru noi. Duminica însă sărbătoarea e mai mare pentru că ne strângem. Ne strângem și bucuria crește cu fiecare frate, cu fiecare soră care intră. Bucuria crește și ne înalță. Ne duce dincolo de zarva lumii, dincolo de sirene, dincolo de vocea gravă a celor care citesc buletinele de știri. Noi ne înălțăm, cerul coboară….timp câteva ceasuri, veșnicia străpunge timpul și spațiul. Fiecare plecare de la adunare ar trebui să fie o coborâre. O coborâre de pe munte. Fețele noastre ar trebui să strălucească din pricină că Slava divină a coborât și a strălucit peste noi. Bineînțeles, noi nu vom ști asta, dar o vor ști cei care ne privesc.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sărbătoarea învierii: indigestie, terapie emoțională sau închinare?

Există, la sărbătoare, mai multe categorii de oameni. Mai întâi, îi avem pe aceia care nu preau au habar de semnificația ei. Probabil vor spune un mecanic „Hristos a înviat!”, dar salutul nu are niciun ecou în inima lor. Pur și simplu, așa se spune la sărbătoarea aceasta. Pentru ei, sărbătoarea are de-a face în primul rând cu latura fizică a lucrurilor. Se mănâncă bine și se bea bine. De îndată ce sistemul digestiv îngăduie, o altă cantitate de alimente va fi inserată, uneori chiar îndesată, în organism. Pentru că sărbătoarea se desfășoară la un nivel strict fizic, unicul ei efect va fi o indigestie prelungită. Acid gastric și material digestiv fermentat: Iată rezultatul sărbătorii. Pentru această categorie de oameni va fi mică diferența dintre Paște și 1 mai, mai ales că cele două sunt vecine în calendar anul acesta. Doar meniul va fi diferit.

Următoarea categorie este reprezentată de aceia care cunosc ce s-a întâmplat la sărbătoare și poate că și-au făcut chiar timp să citească textele din Evanghelii. Pentru ei, sărbătoarea înseamnă mai mult decât mâncare și băutură. Ei trec la ceea ce am numit nivelul emoțional. Piatra de pe mormânt reprezintă, în această viziune, toate problemele, necazurile, obstacolele…care le stau înainte. Răsturnarea pietrei, învierea Domnului, le oferă o speranță, chiar dacă destul de difuză, că și necazurile lor își vor găsi o rezolvare. Acest gen de viziune asupra sărbătorii este sursa inepuizabilelor felicitări, care, grație tehnologiei, pot fi create și oferite și în format electronic. Astfel, ne dorim ca „Sfânta Sărbătoare a Paștelui să aducă numai bucurie, liniște și pace în inimi și în familie.” Cei mai avizați vor lăsa doar ouăle pe un pat de iarbă. Cei mai neglijenți, vor scăpa și iepurașul în felicitare…Sărbătoarea Învierii devine un fel de garanție a faptului că necazurile se vor risipi și bucuriile se vor înmulți, Nu mai contează atât de mult în ce fel se va întâmpla aceasta. Sperăm doar că așa va fi. Învierea nu presupune o schimbare a vieții, ci este doar un garant al îmbunătățirii celei prezente.  Este același sentiment vag care îi încearcă pe oameni în preajma Crăciunului: „Să căutăm să fim mai buni, să fim mai înțelegători…” Un fel gargară teologică. Sentimentalism glazurat cu un strat subțire de Biblie. Norișorul emoțional va fi spulberat rapid de mizeriile vieții cotidiene. Pentru această categorie de oameni, elementul cel mai important al sărbătorii e atmosfera. Se străduie să o producă, să o întrețină și să o prelungească.

Și totuși, ce înseamnă învierea, ce înseamnă sărbătoarea? Aș îndrăzni să sintetizez lucrurile în felul următor: sărbătorești cu adevărat atunci când te închini. Dimineața învierii a zguduit temeliile celor care au alergat la mormânt. Înainte de a fi cuprinși de pace și bucurie, aceștia au fost cuprinși de frică și cutremur. De ce? Pentru că erau în fața unui fapt supranatural. Pentru că acolo era implicată o putere de dincolo de lumea aceasta: era implicat Dumnezeu. Era mâna Lui și lucrarea Lui, iar acolo unde este prezent Dumnezeu omul își pleacă genunchiul și se închină. Bucuria și pacea care izvorăsc din înviere sunt acolo, dar sunt de o calitate radical diferită. Aceasta pentru că Învierea lui Hristos nu apare ca să injecteze o doză de bucurie, vreo două-trei zile pe an, ci apare ca ne dăruiască o viață nouă. Învierea apare nu ca să ne ajute să ne bucurăm în continuare în păcat și putreziciune, adică în moarte, ci ca să ne aducă la viață. Hristos nu a murit și a înviat ca să cârpească și să dreagă viața veche, ci ca să ne dea una nou-nouță. Uneori va înlătura pietrele, alteori, acestea vor rămâne. Va fi suferință, va fi încă boală, va fi necaz și frustrare, DAR MOARTEA A FOST BIRUITĂ! Ce folos am fi avut de toate lucrurile din viața asta, dacă moartea haină ar fi atârna mereu deasupra capului nostru? În noi este la lucru deja viața nouă. Am fost izbăviți de teama de moarte, iar în ziua slăvitei învieri vom primi trupuri slăvire și nepieritoare. Moartea a fost într-adevăr înghițită de viață!

Hristos a înviat!

sursă foto: aici.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vinerea mare: ocara și blestemul crucii

Moartea prin crucificare însemna suferință fizică extremă. Cuiele atingeau nervii cei mai sensibili și provocau dureri inimaginabile. Cel răstignit supraviețuia uneori chiar câteva zile, înainte de a muri sufocat. Atârna acolo chinuit de soare, ploaie și muștele care îi umblau în voie pe trup, fără să se poată apăra. Trebuie să luăm în considerare și faptul că Domnul nostru fusese deja biciuit de către romani, iar spatele lui era o rană vie…

Accentul evangheliilor nu cade însă pe suferința fizică. Aceștia aleg mai degrabă să sublinieze ocara crucii, rușinea și batjocura. Dacă privim cu atenție în Scripturi, vom vedea că toți oamenii care interacționează cu Domnul nostru după arestarea Sa își bat joc de El. După ce soborul evreilor Îl condamnă la moarte, cei care Îl păzesc îl leagă la ochi, îl pocnesc peste față, provocându-l să ghicească cine a lovit. „Parcă erai un profet,” rânjesc ei. „Profețește! Cine te-a lovit?” Nici Irod nu ratează prilejul de a-l batjocori pe Mântuitorul. Soldații romani își iau și ei partea. „Spuneai că ești împărat? Îți vom face o coroană demnă de un astfel de împărat!” Astfel, împletesc o cunună de spini și I-o îndeasă pe frunte. Mai marii iudeilor stau la cruce și își bat joc. La fel trecătorii. La fel cei răstigniți alături de el (chiar dacă unul își va schimba radical atitudinea.) Batjocura și ocara se revarsă peste Cel răstignit în valuri care parcă nu se mai sfârșesc…Rușinea celui condamnat. Rușinea deținutului în haine vărgate, atârnat între doi tâlhari.

Este însă ceva și mai adânc: blestemul crucii. Cel ce era atârnat pe lemn, în viziunea evreilor, era blestemat. Preoții și cărturarii privesc la El și exclamă sarcastic. „Parcă spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu? Să-L scape Dumnezeu, dacă-l iubește….” Cu alte cuvinte, „acuma se vede clar cine ești cu adevărat. Vezi că Dumnezeu nu-ți ajută….ai făcut pe neprihănitul, dar Dumnezeu îți răsplătește acuma așa cum meriți…acuma de vede clar cine ești. Te-a bătut Dumnezeu!” Blestemul celui condamnat. Blestemul celui păcătos, părăsit de Dumnezeu.

Durere cumplită, valuri de rușine și blestem. Ce contrast între viața și moartea Sa! O viață fără pată, desăvârșită. Singura viață perfectă alături de cea mai abjectă moarte. Cea mai rușinoasă și degradantă moarte. Să stai la dispoziția ostașilor ca să își facă numărul și să te scuipe după plăcere. Există ceva mai umilitor decât scuipatul care îți curge îmbelșugat pe față din gurile hohotitoare ale ostașilor? Apoi, să îți petreci ultimele clipe în tovărășia tâlharilor. Viață desăvârșită, moarte de tâlhar. DE CE?

Isaia 53 ne oferă răspunsul. ÎN LOCUL NOSTRU. Noi credeam că este lovit de Dumnezeu și smerit. L-am disprețuit. Cu toate acestea, El a purtat osânda și pedeapsa noastră. Rușinea și ocara lui Hristos sunt rușinea și ocara păcatului meu. Rușinea condamnării lui e rușinea condamnării mele, așa cum înțelege la final tâlharul pocăit: „omul acesta n-a făcut niciun rău!” Blestemul îndurat este al meu. Eu eram despărțit de Dumnezeu și așa aș fi fost o veșnicie. Iadul asta înseamnă: despărțire veșnică de Dumnezeu. Acolo pe cruce, Hristos gustă iadul în locul meu.

Crucea. Ocară, blestem care îmi aparțineau mie. Hristos însă m-a împins deoparte și a intrat El în șirul condamnaților. Ce îmi cere mie? Să privesc și să fiu mântuit, așa cum evreii priveau în pustie la șarpele atârnat pe prăjină. Acea privire a credinței care transformă viața și veșnicia mea. Și mai îmi cere Hristos să mă împărtășesc de acum încolo nu doar cu jertfa Sa, dar și cu ocara Sa. Așa cum spunea Traian Dorz, Hristos îmi face și mie loc pe Cruce. Își împarte crucea cu mine, pentru ca mai apoi să împartă și coroana și domnia.

A sosit din nou ziua în care ne amintim că în țărâna blestemată a fost înfiptă Crucea. A fost ridicat blestemul. Viața are sens! Aleluia!

(poza am făcut-o în Țara Hațegului, în urmă cu câțiva ani. Ruginită, strâmbă, la margine de drum, exprimă ocara crucii mai clar decât cele șlefuite și strălucitoare…)

Țara Hațegului

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu