Cum putem testa autenticitatea iubirii? Cu siguranță, există mai multe moduri. De pildă, dragostea adevărată va rămâne lângă persoana iubită chiar și în mijlocul greutăților de tot felul. Cu doar câteva zile în urmă, am avut din nou înainte un tânăr și o tânără pe care i-am întrebat, pe rând, „dacă făgăduiești să îi rămâi alături, la bine și la rău, în bucurii și necazuri, în sănătate și în boală, până când moartea vă va despărți?” Dragostea care pleacă atunci când dă de greu nu a fost o dragoste autentică.
Un alt fel de test al dragostei aș dori însă vă pun înainte în textul de față. Este un test care are de-a face cu lumea gândurilor noastre. Ești în stare ca atunci când stai în prezența persoanei iubite să îi dăruiești atenția ta neîmpărțită? Nimic nu este mai frustrant și mai jignitor decât atitudinea soțului care petrece „timp de calitate” (orice o mai fi însemnând și asta!) cu soția, dar nu o privește, pentru că ochii i-au fost furați de ecranul telefonului. El este aproape, dar inima lui, mintea lui, gândurile, năzuințele…toate acestea sunt departe. Va fi foarte mirat de supărarea soției care, pe bună dreptate, se simte jignită. „Ce să fac mai mult?”, va răbufni el. „Ai spus că vrei să petrecem mai mult timp împreună, iar eu am sacrificat multe lucruri ca să îl ofer!” Așadar, un test important al iubirii stă în a acorda persoanei iubite atenția ta, mintea și inima ta.
Acest este adevărat și atunci când vine vorba despre relația noastră cu Dumnezeu. Iată ce spunea, cu mulți ani în urmă, Sf. Maxim Mărturisitorul:
„Cel care Îl iubește în mod autentic pe Dumnezeu, acesta se și roagă întotdeauna neîmprăștiat.” (Tâlcuiri la Sf. Maxim Mărturisitorul, „Capete despre dragoste, Editura Sf. Nectarie)
Autenticitatea iubirii noastre față de Dumnezeu este dovedită prin faptul că atunci când stăm de vorbă cu El, în rugăciune, îi dăruim întreaga noastră atenție. Termenul „neîmprăștiat” are de-a face cu capacitatea noastră de concentrare. Ne silim să fim la rugăciune nu doar cu trupul, ci și cu mintea și inima. Ba mai mult, atunci când iubești în mod real, autentic, o persoană, gândul îți va zbura mereu la ea, chiar și atunci când ești prins cu altele.
De câte ori oare, în adunare sau oriunde altundeva, nu am plecat capul în rugăciune, dar mintea noastră hoinărea în alte părți? Pretindeam că stăm de vorbă cu Dumnezeu, că îi acordăm timp, dar tânjirile și visările inimilor noastre erau orientate într-o altă direcție. Fii cu băgare de seamă, pentru că tocmai lucrurile la care visezi în timpul rugăciunii s-ar putea să fie idoli sau plăceri care „s-au mutat în față” și care trebuie așezate la locul lor. De cele mai multe ori nu e vorba de lucruri rele în sine, ci doar de dezordine. Ai curajul să faci ordine în haosul interior!
Device-urile și rețelele de tot felul nu ne ajută de niciun fel, pentru că folosirea lor necontrolată și haotică fragmentează și mai mult atenția noastră și reduce puterea de concentrare, realitate care lovește în inima vieții noastre spirituale.
Să nu mai fim precum fiul cel mare care era sub același acoperiș cu tatăl, dar care visa la grătarele care ar fi putut să îl veselească în compania prietenilor lui. Un prim test ar fi chiar acesta: ai reușit să citești acest text fără să faci altceva? Dacă, da, te felicit! Eu nu am reușit să îl scriu fără întreruperi. Totuși, nădăjduiesc înspre mai bine!
În primii ani, de cum începe să meargă, copilul se va ține scai de tata. La început cu pași împleticiți, apoi cu pași tot mai siguri, uneori ținându-l de mână, alteori urmându-l mai de la distanță, copilul va căuta mereu să fie cu tata. Vom asista la veritabile crize de isterie, în momentul în care tata îi va spune că trebuie să meargă într-un loc în care el, copilul, nu îl poate însoți: „Vreau să vin cu tineee!”, va zbiera copilul printre lacrimile imense care îi curg pe obrăjori.
După cum prea bine știm însă, urmează perioada adolescenței. Este vremea când, poate fără prea multe avertismente, acel „Vreau să vin cu tineee!” este înlocuit cu un apăsat și răstit: „Lasă-mă-n pace!” Acest „Lasă-mă-n pace!” este însoți pe alocuri și de alte vorbe grele: „Nu vreau să te mai văd”, „Nu vreau să te mai aud!” Ca și cum toate aceste vorbe grele nu ar fi îndeajuns, la coada lor se mai adaugă acel „niciodată” care parcă seceră fără milă orice speranță de mai bine. Ce bine că e doar o fază care, de multe, ori este depășită cu bine, iar legătura este restaurată.
Mai gravă este însă situația în care noi, oamenii mari, strigăm „Lasă-mă în pace!” Și nu adresăm strigătul părinților biologici, ci Tatălui Ceresc. Dar facem noi așa ceva? Când? Cum? Apostolul Pavel ne oferă răspunsul în Romani 1:
Fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulțumit; ci s-au dedat la gânduri deșarte și inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înțelepți și au înnebunit și au schimbat slava Dumnezeului nemuritor într-o icoană care seamănă cu omul muritor, păsări, dobitoace cu două picioare și târâtoare. (…) Au slujit și s-au închinat făpturii în locul Făcătorului, care este binecuvântat în veci! Amin. (…) femeile au schimbat întrebuințarea firească a lor într-una care este împotriva firii; tot astfel și bărbații au părăsit întrebuințarea firească a femeii, s-au aprins în poftele lor unii pentru alții, au săvârșit parte bărbătească cu parte bărbătească lucruri scârboase (…) Fiindcă n-au căutat să păstreze pe Dumnezeu în cunoștința lor, Dumnezeu i-a lăsat în voia minții lor blestemate, ca să facă lucruri neîngăduite. Astfel, au ajuns plini de orice fel de nelegiuire (…)” (Romani 1:21-29).
Într-un cuvânt, Dumnezeu se descoperă mereu omului, care Îi strigă, precum un adolescent rebel, „Lasă-mă în pace!” Omul se laudă cu înțelepciunea lui, fiind convins că știe mai bine decât Creatorul ce are de făcut. Trăiește cu impresia că poruncile Lui sufocă, astfel că își declară independența și își manifestă rebeliunea. Cele două manifestări ale rebeliunii merg mereu mână în mână, iar apostolul Pavel le pomenește în textul citit: idolatria și imoralitatea.
Ce face Dumnezeu? În mod surprinzător, dă curs cererii. De trei ori, în textul citat se repetă afirmația: „Dumnezeu i-a lăsat” (v. 24, 26 și 28). Da, Dumnezeu putea să judece rebeliunea pe loc. În cele din urmă, „Lasă-mă în pace!” este ofensa supremă. E un altfel de a spune, „Nu te vreau în viața mea!” Cât de ofensați suntem noi, atunci când un semen de-al nostru ne aruncă ofensa în brațe! Cât de mare și cât de gravă este însă aceasta atunci când este direcționată către Creator!! Și totuși, El alege să îi dea curs!
Aceasta pentru că, explică apostolul Pavel, „a fi lăsat de Dumnezeu” este una dintre cele mai cumplite forme de judecată. Uneori, pedeapsa divină trezește un om sau chiar o societate întreagă din amorțirea morală și spirituală în care s-a cufundat. Fiecare zi în care un om este „lăsat în pace” îl duce mai departe de casă și îl cufundă mai adânc în degradare.
Mai trebuie pomenit un aspect. Nimic nu este mai teribil decât să gustăm roadele propriilor noastre fapte, făcute în duhul rebeliunii și al propriei înțelepciuni. Dezvoltând celebra afirmație făcută de C. S. Lewis, ne amintim că cerul este locul în care se face voia lui Dumnezeu. Prin contrast iadul este locul din care Dumnezeu s-a retras și unde se împlinește voia omului. Oare nu este ilustrat lucrul acesta cu prisosință în cartea Judecătorilor, în mod special în partea finală a cărții? În acele vremuri „fiecare făcea ce-i plăcea!” „Minunat!” suntem tentați să spunem. Am dori și noi să trăim într-un astfel de loc. Doar că, ne arată cartea, acolo unde fiecare face ce-i place, coboară (sau urcă?) iadul pe pământ! Hoții, tâlhării, violență, războaie, violuri și perversiuni sexuale.
Chiar dacă, adeseori, nu înțelegem „de ce?” prin credință suntem chemați să acceptăm voia Tatălui. A accepta voia Lui înseamnă a rămâne sub paza și binecuvântarea Lui. Chiar dacă nu va fi ușor, atunci când voia Lui se împlinește în noi precum în cer, cerul coboară în viața noastră.
Notă: Înaintea de a scrie orice altceva, trebuie să îmi cer iertare pentru limbajul mai direct al acestui scurt text. Obișnuiesc să fiu mai rezervat, dar sunt vremuri grele, de război, vremuri în care lucrurilor trebuie să li se spună pe nume.
Am observat, de-a lungul timpului, cu stupoare, că o parte dintre frații mei creștini nutresc o simpatie puternică pentru Vladimir Putin. Unii se străduiesc să o ascundă, dar alții își manifestă admirația pe față, fără nicio disimulare. Ținând cont de ceea ce este și de ceea ce face acest om, această admirație mi se pare revoltătoare. Și totuși, care este cauza ei?
Nu cred că e greu de găsit: afirmații pe care dictatorul rus le-a făcut cu privire la anumite subiecte extrem de sensibile pentru noi, mai ales cu privire la valorile familiei. Nu trageți! Pe bună dreptate sunt subiecte sensibile și pe bună dreptate luptăm pentru ele și suntem oripilați atunci când acestea sunt călcate în picioare. Ca să nu fie niciun dubiu, afirm, din nou, fără sfială, că sunt un creștin conservator. (Adică fac parte din tagma „conservelor”, cum zic unii. Foarte, bine, nu mă încrâncenez. Trebuie să zâmbim din când în când.)
Și atunci care e problema mea cu Putin? Problema mea este că omul este un mincinos și un ipocrit și nu îi pasă de valorile creștine. Afirmațiile acestea sunt făcute și transmise pe toate căile posibile, doar cu scopul de a manipula; cu scopul de a câștiga adeziunea, admirația și chiar loialitatea oamenilor naivi. Pentru că subiectele sunt sensibile (repet: pe bună dreptate!) nu ne mai oprim să analizăm, să cumpănim, să punem în context. Nu ne mai interesează dacă afirmațiile au acoperire în realitate sau nu. Ne încolonăm în spatele emitentului mai ceva ca la instructajul militar. Mintea noastră a perceput afirmația ca fiind corectă, bifa verde s-a activat, iar beepul care semnalează „corect” a sunat. L-am luat frumos și l-am așezat pe domnul Putin pe raftul cu eroi și, din când în când, îl privim cu drag.
Era să uit: de unde știu că Putin e un ipocrit și un demagog?
În primul rând, nu trăiește valorile familiei în viața sa personală. Nu dau mai multe detalii, pentru că nu sunt tabloid, dar vă puteți documenta singuri. Este un non-sens să susții că aperi familia tradițională, dar…să nu o aperi pe a ta.
În al doilea rând, Putin susține că apără valorile familiei tradiționale, dar calcă în picioare toate valorile fundamentale. Este libertatea o valoare? Categoric, DA! Dar NU pentru Putin. Exemplele ce ar putea fi aduse sunt nenumărate, dar îl dau pe cel mai recent: sute de oameni arestați pentru simplul fapt că nu sunt de acord cu măcelul cumplit inițiat de dictator în Ucraina. Nu mai are rost să vorbim despre libertatea de exprimare care este o glumă bună pentru Putin.
Strâns legat de libertate, pentru că lucrurile acestea merg mână în mână, ce am putea spune despre dreptul la viață? Câți oponenți a omorât dictatorul? Aceasta mă conduce la ultimul punct, aici:
În al treilea rând, cum poți pretinde că susții familia, când distrugi cu cinism atâtea familii? Câte familii cu copii mici sunt pe drumuri acum, nici ei nu știu către ce, ci doar căutând să își salveze viața? Câți tați au fost deja uciși de când a început invazia? Câte văduve a făcut deja prima zi de război? Au murit deja copii, dar cine poate spune câți vor muri „interior”, adică vor fi traumatizați pe viață, iremediabil, de acest război? Câți tineri ruși care sperau să își întemeieze o familie sunt trimiși pe post de carne de tun pe câmpul de război?
Nu! Acest om nu este apărător al familiei. Este un nimicitor al familiei! Nu îl mai susțineți doar pentru că a știu să facă afirmații care dau bine la public și care au fost apoi propagate cu grijă și sârg de armatele de troli ale Kremlinului.
Omul nu iubește nici familia, nici semenii și nicio altă valoare fundamentală. Iubește PUTEREA și atât. Ca să o păstreze va călca peste cadavre, va recita, va manipula, va face absolut orice.
Tare repede uităm, noi creștinii care ne citim Biblia, că diavolul știe multe versete biblice pe de rost și le citează ori de câte ori se face nevoie. Uităm că, adeseori, nu vine la noi cu coadă, coarne și furcă, ci ca înger de lumină. Înger de lumină, protector al familiei și al valorilor ei.
Să luptăm pentru familie zic, dar cu îngerii adevărați.
P.S. Putin nu e singurul. Mai avem xeroxuri și prin vecini.
În urmă cu o lună și un pic am pus mâna pe cartea din imagine. Sunt texte adunate de pe blogul părintelui Ioan-Florin Florescu, sub titlul Lumea ca o zi de vineri. Textele sunt superbe. Nu a fost nevoie să mă disciplinez sau să mă opintesc pentru a citi cartea. Dimpotrivă a fost greu să o las din mână. Nu m-am bucurat că am terminat-o, ci mi-a părut rău că este atât de scurtă. Textele pot fi citite și pe blogul autorului, aici. Recomand însă achiziționarea cărții, de la Editura Doxologia. O puteți comanda aici. (Este chiar redusă zilele acestea)
În continuare, unul dintre textele care mi-au plăcut cel mai mult. Aș fi putut să îl iau direct de pe blog, dar mi-a plăcut atât de mult că l-am copiat „manual”, din carte, ca să îl mai pot asculta o dată. Iată textul:
„Îmi scrie o mamă: „Ce să-i spun copilului meu despre moarte, cum să-i vorbesc? Dar răspunde-mi, te rog, ca pentru un copil, nu ca pentru tine”.
Nu ca pentru mine? Dar ce crezi tu, că despre moarte eu nu-mi vorbesc mie însumi ca unui copil? Poate că ai o părere prea bună despre un preot, dar în fața morții sunt și eu doar un copil.
Spune-i că moartea este un somn, ultimul somn din care ne vom trezi într-o zi, ca să nu mai adormim niciodată. Spune-i că atunci nu vor mai fi nici somnul obligatoriu de după-amiază, nici teme de făcut și nici n-o să mai audă, când i-e lumea mai dragă, e târziu, du-te la culcare.
Spune-i că primi care s-au trezit din acest ultim somn au fost o fetiță (Marcu 5:22-43), un băiat (Luca 7:11-16) și un prieten de-al lui Isus, pe care-l chema Lazăr (Ioan 11:1-45). Chiar, știai că, după ce a înviat din morți, Lazăr a mâncat toată viața numai dulciuri? Așa se spune, că s-a îndopat numai cu prăjituri. Lucrul acesta o să-i pară tare simpatic copilului tău.
Spune-i că până și Fiul lui Dumnezeu a adormit acest ultim somn, din care S-a trezit singur a treia zi, pentru ca El să fie primul care să ne trezească pe fiecare după ce vom fi adormit. Trezirea aceasta se va întâmpla într-o seară, iar seara aceea nu se va mai sfârși niciodată. Se vor trezi din somn și mama, și tata, și bunicii, și toți prietenii, ba chiar și toți cățeii și toate pisicile, și va începe în cameră o veselie cum n-a mai fost, pentru că nimeni nu se va mai uita la ceas și nici nu ne va mai trimite la culcare. Iar Domnul nostru Isus Hristos va fi cu noi în cameră și va pune masa pentru toți. Spune-i copilului tău că la masa aceea nu vor mai fi legume și supe imposibile, ci doar pâine caldă și vin roșu, din care va putea bea și el, pentru că acela va fi un vin nou (Matei 26:29), care nu va mai face rău nimănui.
Vom sta cu toții la masă și să mai știe copilul tău că nimeni n-o să-i mai spună să facă liniște, să vorbească încet, să se poarte frumos, sau că nu e treaba lui ce vorbesc cei mari, pentru că toți cei mari vor fi atunci în mintea copiilor.
Spune-i copilului tău să trăiască viața aceasta frumos, sănătos și curat, ca să fie pregătit pentru seara aceea care nu se va mai sfârși niciodată.
Spune toate acestea copilului tău, iar din când în când mai scrie-mi și adu-mi aminte ce ți-am spus și ce trebuie să cred și eu despre moarte.”
(Text preluat din cartea Lumea ca o zi de vineri, de Ioan-Florin Florescu, p. 138-139 cartea apărută la Editura Doxologia, Iași, 2021). Sursă foto: aici.
Nu, nu sunt infectat din nou, dar în curând se va împlini un an de când am fost infectat cu acest virus și am trecut prin boală. Am scris anul trecut despre ceea ce am experimentat atunci. În ce mă privește, aș spune că am avut nevoie de vreo șase luni ca să pot depăși acest episod. În punctul acesta, pot să alerg din nou câte 5 km, deci organismul funcționează destul de bine.
Am fost însă binecuvântat cu o memorie bună, iar acum, că se împlinește anul, în mod involuntar, încep să îmi reamintesc și să retrăiesc multe dintre senzațiile de anul trecut. Da, memoria bună e adeseori și formă de pedeapsă. De aici și sentimentul de teamă, care mă determină să fiu mult mai atent și să îmi iau măsuri sporite de protecție. Ușor exagerate poate, dar justificate de experiența amară a anului trecut.
Acestea fiind spuse, iar lucrurile așezate frumos în context, iată ce s-a întâmplat ieri.
Am participat la o discuție care a fost transmisă și live, pe Facebook. Discuția era despre iertare. (Acum îmi dau seama de ironie…) Două persoane care au dat de acest live s-au scandalizat. Nu, nu cu privire la discuție sau argumentație, pentru că nu au mai ajuns până acolo. Erau însă deranjați până la măruntaie de faptul că, de-a lungul întregii discuții, am purtat masca de protecție.
Prima afirma ceva de genul: „la ăla cu masca aia cât fața, de ce i frică? Că se infectează de la microfon?”
A doua, în același registru: „Dați jos botnițele alea și nu vă mai supuneți „sclavagiei”! Ce protejează cârpa aia la gură?”
În niciun caz nu voi face aici apologia purtării măștii. Am scris totuși textul acesta pentru a-mi exprima o nedumerire și pentru a face o rugăminte.
În primul rând, nedumerirea. Dacă tu, în urma observațiilor făcute, în urma experienței personale și poate în urma altor cercetări făcute, ai ajuns la concluzia că masca e inutilă, de ce insiști să vorbești jignitor la adresa celor care au ajuns la o concluzie diferită? Puteai scrie, „persoana care poartă mască”, în loc de „ăla cu mască.” Puteai să îi spui „mască”, nu „cârpă”, așa cum ai făcut-o. Nu, nu port cârpe la gură, ci șterg praful și șterg pe jos cu ele, așa că mă simt jignit când îmi spui că am „cârpă la gură.” Poate că cel mai important lucru pe care ți l-aș spune este că nu sunt câine! Câinii poartă botniță. Le este pusă pentru că sunt periculoși și acționează din instinct. Poate tu crezi că e inutil și penibil să porți masca. Puteai să îmi spui așa. Nu aș fi fost de acord, dar cel puțin nu mă jigneai făcându-mă câine. Am păstrat-o de-a lungul întregii discuții la care am participat, pentru că a fost rău, rău de tot anul trecut și nu aș dori să mai trec pe-acolo. Mă înțelegi, măcar un pic?
În al doilea rând, rugămintea, pe care, practic, am făcut-o deja. Mai trebuie doar să o exprim cu subiect și predicat. Este o mică rugăminte: nu mai jigni! Nu mai vorbi despre cârpe și botnițe. Nu îți bate joc de cei care au ajuns la o altă concluzie. Într-un cuvânt, vorbește și poartă-te civilizat! Am pierdut unele lucruri în ultima perioadă. Să nu ne pierdem și omenia. Nu mai spun că pentru cei care sunt creștini, perioada aceasta ar trebui să fie una în care dragostea să se reverse mai îmbelșugat ca până acum. Poate că după ce va trece, vom regretat că am ratat prilejul și am vorbit despre botnițe.
„Preaputernice și slăvite Doamne Isus Hristoase, Tu, care ai venit în lume să tămăduiești neputințele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăință pe cei drepți, ci pe cei păcătoși și ai primit moartea pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii te rog să primești smerita mea nevoință și această rugăciune a noastră pentru toți cei încercați de boală! Mântuiește-i Doamne, precum știi, ca un Bun și Iubitor de oameni și rânduiește Tu toate spre folosul lor. Că noi neputincioși suntem și nu îi putem ajuta, dacă nu ne vei lumina cu harul Tău. De este voia Ta, îi poți pedepsi precum se cade pentru păcatele lor, tămăduindu-i cu ierburile amare ale durerii, ca un Doctor priceput, precum vei vrea. Dar căzând înaintea Ta, Te rugăm îndură-Te de robii Tăi, potolește-le fierbințeala, alină-le suferința, ridică-i din patul durerii. Să le fie această încercare prin care trec spre îndreptarea vieții, spre început bun mântuirii și spre iertarea păcatelor. Și, dacă le este de folos să ducă mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruiește-le răbdare și liniște, alungând de la ei toată frica și toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheați de durere și să cârtească sau să cadă în patima mâniei. Ajută-i, Iubitorule de oameni, ca, văzând ei mila Ta, să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăință și de mulțumire, ca să se învrednicească fiecare să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îți sunt păcatele!” Amin.”
Preluată din Carte de rugăciuni, Editura Felicitas, Stockholm, 2019, p. 530-531)
E sâmbătă după masa, iar cerul, cu excepția câtorva scame, este albastru. Nu e nici prea cald, nici prea rece. Poate o idee prea cald pentru gusturile mele, dar adie o briză care compensează perfect surplusul de căldură. Nimeni nu taie cu drujba și nici măcar nu aspiră. Muncitorii de la casa de peste câmp și-au luat o pauză bine meritată. Și de ei și de noi.
Am pus pe laptop ceva muzică instrumentală, un jazz liniștit. Sunt la birou și în dreapta mea sunt teancuri de cărți pe care le-am luat în ultim perioadă, dar nu am apucat să le parcurg. Toate plăcute la miros și bune la gust, ca în Eden. Lisa, mâța noastră, doarme leneș pe un scaun, lângă mine. Când o strig sau pun mâna pe ea, deschide ochii, dar cu lene, doar pe jumătate, cască zdravăn și se întoarce netulburată în lumea ei. Dintr-un moment în altul mă aștept să cedez ispitei și să îmi fac încă o cafea.
Da, ar fi un pic de strâns…Nici nu știu ce face Geanina, dar cred că vom ajunge la concluzia că nu avem chef. Vom recunoaște cu un zâmbet că suntem cam delăsători și ne vom vedea mai departe de viața noastră fericită. Sunt alte zile mai necăjite pe care să le strici cu aspiratorul și să le freci cu mopul.
Și îmi dau seama că trăiesc clipe perfecte. Perfecte, da, dar sunt doar clipe. Aș dori să pun mâna cumva pe ele. Să le prind și să le păstrez pentru zile în care lumea va fi iar întoarsă pe dos. Aș dori să iau măcar un capăt de foaie și să scriu rețeta, ca un om extaziat, în momentul în care gustă ceva bun. Dar astfel de momente nu pot fi produse, nu pot fi recreate după plac. Ele sunt un dar. Apar fără să faci ceva deosebit. La fel cum au venit, dispar. Știu însă că vor veni și altele. Nu știu nici când, nici cât. Aleg acum să dau drumul clipelor, pentru ca, așa cum spunea Andrei Pleșu, să le pot păstra, cel puțin în mintea mea. Și totuși, pentru că este vorba de un dar, mă opresc câteva clipe să mulțumesc Gazdei, așa cum se cade.
P. S. 1 Momentul s-a încheiat pe bune. Copilul vecinilor nu a vrut să coboare din mașină. De undeva de departe se apropie o ambulanță. Rămânem totuși senini.
P. S. 2 A început și primul flex. Aștept cu optimism drujba.
P. S. 3 Am întins mâna înspre Lisa și m-a mușcat…E clar, suntem după cădere, iar animalele au luat-o razna.
Am devenit agresivi! Ce e mai rău este că nici nu mai conștientizăm acest fapt. Agresivitatea a ajuns să fie un fel de suc acru în care ne scăldăm în fiecare zi. Am ajuns un fel de organisme obișnuite să trăiască în acest mediu toxic. Înainte de a porni la drum, o notă: afirmația din titlu este, deliberat, greșită. Formularea corectă, la final.
De ce suntem agresivi?
În primul rând, potrivit concepției creștine despre lume și viață, informată de Biblie, agresivitatea este o parte a naturii noastre umane decăzute. Genesa, capitolul 4, ne vorbește despre viteza uluitoare cu care agresivitatea și violența se instalează în lumea noastră. Cain își ucide fratele din pricina invidiei. Lameh ucide la rândul lui un om, după care se laudă cu agresivitatea și violența sa: „Ada și Țila, ascultați glasul meu!/ Nevestele lui Lameh, ascultați cuvântul meu!/ Am omorât un om pentru rana mea,/ și un tânăr pentru vânătăile mele.” (Genesa 4:23) Pe vremea potopului, „pământul era plin de violență (silnicie).” (Genesa 6:11) Pe vremea Judecătorilor întâlnim violență, iar Psalmiștii deplâng agresivitatea din vremea lor. Aceeași plângere apare des și pe paginile profeților. Trecând în Noul Testament, apostolul Pavel face o radiografie necruțătoare societății din vremea lui: „plini de ucidere, ceartă, porniri răutăcioase, obraznici, fără dragoste firească, neînduplecați, fără milă…” (Romani 1:29-31) Astfel, oamenii au fost și vor fi mereu agresivi.
În al doilea rând însă, cred că problema agresivității este agravată de stilul de viață presant și aglomerat pe care ni l-am creat. Să dăm un exemplu. Avem multe mașini, iar spațiul în care operăm nu este suficient de mare pentru a ne oferi libertatea de mișcare pe care o dorim. Pentru cei care locuiesc în orașe mari, mașina ajunge adeseori să fie un impediment al mișcării. Întotdeauna există impresia că șirul de mașini se mișcă prea încet. Că mașina din față, care virează la dreapta, o face cu încetinitorul, parcă doar ca să ne enerveze. Că cel din fața noastră putea demult să traverseze intersecția, iar doamna care traversează pe zebră nu vrea să se grăbească tocmai pentru a ne face în ciudă. Agresivitate? Claxoane, pumni ridicați, șicanare în trafic, geamuri deschise-ping pong de complimente, geamuri închise-complimente și mai grele. Trebuie să fim conștienți că agresivitatea în trafic este mereu atât de aproape de noi.
Să dăm un alt exemplu. Avem de lucru. Avem mult de lucru. Suntem mereu în întârziere. Mereu în panică, la un pas de a scăpa lucrurile de sub control. O stare permanentă de tensiune care, precum un vulcan, țâșnește periodic la suprafață. Lava arde și nimicește pe oricine se întâmplă să fie aproape în acel moment. Din păcate, adeseori este vorba despre cei dragi.
Pandemia s-a instalat peste societatea noastră care, oricum, era deja cât se poate de zbuciumată și ne-a întins nervii și răbdarea la limite neatinse până acum.
Ca să nu mai lungesc vorba, stilul de viață modern ne păstrează într-o permanentă tensiune care, adeseori, se manifestă prin agresivitate.
În al treilea rând, problema agresivității a fost exacerbată de rețelele de socializare. Aici aș dori să zăbovesc un pic. Acestea ne-au oferit un curaj pe care nu îl aveam în alte zile. Discuțiile față către față îi determină pe cei mai mulți oameni să fie mai reținuți, să își înfrâneze vorbele și să își strunească limba. Cea mai mare parte a inhibițiilor se evaporă însă atunci când nu vedem partenerul de dialog, ci doar tastatura. Acolo uităm că există un plural de politețe, uităm că există oameni în vârstă, uităm că există oameni mult mai competenți decât noi. Ne uităm limitările și deșertăm întreaga desagă. Turnăm cu satisfacția găleata pe capul persoanei cu care discutăm și alergăm repede, ca să o umplem la loc. Ne cuprinde o euforie și o râvnă vecine cu mania. Uităm de oboseală, uităm de programul aglomerat, uităm de timp de calitate cu copiii și soția. Pășim pentru câteva clipe în suprarealism, iar timpul se dilată. Orice îndemn venit din partea altor participanți la dialog, de a ne liniști sau de a acționa cu calm, este automat perceput ca o piedică ce trebuie înlăturată. Războiul nostru este sfânt, iar cauza noastră este dreaptă. Ca o mică adăugire. Poate fi vorba despre un dialog sau despre propriile noastre postări și opinii.
Cum se manifestă, concret, un astfel de spirit agresiv?
În primul rând, conține expresii tari. În loc să spunem „nu sunt de acord cu afirmația ta”, vom spune „debitezi numai prostii.” Nu vom spune despre x că „e un om fără caracter sau cu carențe de caracter”, ci vom spune că „e un gunoi și un nimic.” Nu vom sugera celui cu care dialogăm că nu e competent în afirmațiile făcute: „ești sigur că stăpânești subiectul?/ ești sigur că ești potrivit să te implici?”, ci îi vom spune „vezi-ți de treabă!/ nu te băga!” Dacă vom comenta o afirmație, nu vom spune „La o analiza atentă, afirmația lui X nu are sens”, ci „X a scos din nou o idioțenie pe gură.” Sau, ne întrebăm: „Bă ăștia-s nebuni la cap?”
În al doilea rând, nu acceptă nuanțele. Aspectul acesta poate fi observat și din expresiile enumerate mai sus. Ar fi mai elegant să spunem: „Parțial ai dreptate…., dar aici greșești.” Sau, cel puțin, „înțeleg de ce gândești în felul acesta, dar totuși greșești.” Cei care nu înțeleg lucrurile ca noi „sunt încuiați” și „spălați pe creier.”
În al treilea rând, nu acceptă nici în ruptul capului posibilitatea unei revizuiri, nici chiar parțiale. Dimpotrivă, alegem să încheiem totul cu o semi-amenințare: „Las că vezi tu…” Și persoanele cu care dialogăm și toți cei care susțin poziția lor vor cădea la picioarele noastre, recunoscând că am avut dreptate, dar…va fi prea târziu.
În al patrulea rând, să conștientizăm că, uneori, cuvintele individuale sunt la locul lor, dar TONUL general rămâne unul agresiv. Cred că ne-am obișnuit atât de mult cu acest mod de a fi, de a vorbi, de a interacționa, încât nici nu ne mai dăm seama că o facem. Observăm doar că suntem obosiți, surmenați și atacați tot mai des de episoade mai scurte sau mai lungi de deprimare, mânie, agitație sau o combinație a acestora. O presiune apăsătoare ce nu mai vrea să plece. Îngăduiți-mi să afirm că mediul agresiv în care ne cufundăm zilnic își aduce tributul.
Poate că voi încerca să creionez și câteva posibile soluții, dacă va fi cazul. Nu pot însă să închei fără a lansa un apel evanghelicilor, fraților și surorilor mele. Nu vă voi mitralia cu versete. Voi cita doar unul: „Blândețea voastră să fie cunoscută de toți oamenii.” (Filipeni 4:5a) Iată care ar trebui să fie cartea noastră de vizită. Nu este așa. Din păcate, opusul e adevărat. Până să ajungem la gradul de maturitate al creștinilor care suportă cu bucurie ocara, să dăm măcar dovadă de o minimă politețe și curtoazie. Așa stă bine oricărui om și mai ales unui creștin. Ar fi o primă treaptă, după care putem să mai suim una. Și e obligatoriu să mai adaug ceva și o fac cu litere mari: ACEASTA NU ÎNSEAMNĂ ABANDONAREA GÂNDIRII CRITICE. Trebuie să veghem unii asupra altora. Trebuie să ne corectăm și să ne mustrăm unii pe alții, dar nu cu agresivitate. Din păcate noi am formulat greșit opțiunile. Fie ne luptăm până la tăvăleală prin noroi, fie ne vedem de treaba noastră, cu impresia că orice critică strică mărturia. Nu e adevărat! Orice critică agresivă strică mărturia! Opțiunea e mereu „adevărul în dragoste!” Dar, ah! „Strâmtă este poartă, îngustă este calea și puțini…”
„Cine ne va slobozi de rău, dacă nu Tu, Tatăl nostru? Cine va întinde mâinile către copiii care se îneacă dacă nu Tatăl lor? Pe cine privește mai mult curățenia și frumusețea casei, dacă nu pe stăpânul ei?
Tu ne-ai chemat dintru nimic ca să fim ceva, dar noi legăm prieteșug cu răul și astfel de întoarcem în nimic. Înfășurăm în jurul inimii noastre șarpele de care ne temem cel mai mult.
Din toată puterea noastră strigăm împotriva întunericului, dar întunericul trăiește în sufletele noastre: microbii întunericului și microbii morții.
Ne luptăm într-un glas cu răul, iar răul se strecoară pe tăcute în casa noastră; în vreme ce noi strigăm, răul cucerește poziție după poziției și ajunge mai aproape de inima noastră.
Stai, Preaînalte Tată, stai Tu între noi și rău, și noi vom înălța inimile noastre, și răul are să sece cum seacă sub arșița soarelui izvorul de lângă cale.
Tu ești cu mult deasupra noastră și nu simți cum crește răul, dar noi ne înăbușim sub el. Iată, răul crește în noi pe zi ce trece, sub ochii noștri și întinde înșelătoarele sale roade în toate părțile. Soarele ne întâmpină cu „Bună dimineața!” zilnic și ne pune întrebarea: „Ce avem să-I arătăm Marelui nostru Împărat? Iar noi Îi arătăm doar vechile roade stricate ale răului. Dumnezeule, oare nu e țărâna cea nemișcată și fără viață mai curată decât omul care se află în slujba răului?
Iată, ne-am zidit casele și castelele prin văi și gropi ale pământului.
Ție nu-Ți va fi greu să poruncești râurilor tale să înece toate aceste văi și toate aceste gropi, curățând pământul de oameni și de faptele lor cele rele.
Dar Tu ești mai presus de mânia noastră și de sfaturile noastre. Dacă ai fi ascultat sfaturile omenești, până acum ai fi nimicit lumea până la temelii.
O, Cel mai înțelept dintre toți tații! Tu totdeauna zâmbești în frumusețea și nemurirea Ta cea dumnezeiască și iată, din zâmbetul Tău cresc stele! Întotdeauna preschimbi zâmbind răul nostru în bine și altoiești pomul binelui pe pomul răului și astfel vindeci cu răbdare Grădina Raiului cea lăsată în prăsire de către noi. Cu răbdare zidești a Ta Împărăție a binelui, Împăratul și Tatăl nostru. Ne rugăm Ție: slobozește-ne de rău și umple-ne de bine, Tu, desăvârșită deșertare de rău și umplere de bine.”
(Rugăciune preluată, Tâlcuiri la Tatăl nostru, de Nicolae Velimirovici, Editura Predania, p.27-29)
Acest scurt articol nu se dorește nicidecum a fi o recenzie, cu tot dichisul și regulile aferente. Doresc să împărtășesc doar cu voi bucuria de a vedea această carte publicată și de a intra în posesia ei. Cartea se numele Obiceiuri și tradiții din vremurile biblice-cum trăiau oamenii din vremurile biblice. Autorul este Howard F. Vos. A fost publicată în limba română de editura Casa Cărții, din Oradea, fiind tradusă de Romana Cuculea.
Nu auzisem de carte, până când Casa Cărții a anunțat publicarea ei, la începutul verii. Joia trecută, știind că este disponibilă, am trecut pe la una dintre librăriile creștine din Timișoara și m-am uitat după ea. Nevăzând-o la raft, am mers la vânzătoare să întreb de ea. Aceasta se apleacă după „desk-ul” ei și scoate cartea: „Aceasta?” „Da!”, răspund eu și mi se luminează ochii. Bucuria mi-a fost curmată atunci când am văzut că de carte era lipită o notă. Cu un zâmbet reținut, vânzătoarea mi-a explicat că e singurul exemplar și că a fost comandată de cineva…Mi-a pierit zâmbetul și, de ciudă, nu am mai cumpărat nimic. Deși îmi place să îmi cumpăr cărțile din librării, mai degrabă decât să le comand pe Internet, nu mi-am mai asumat nefericirea de a nu o găsi, așa că am comandat-o prin curier rapid și a ajuns a doua zi. Așteptările nu au fost înșelate. Nu exagerez atunci când spun că este o carte cât o sărbătoare. Să argumentez:
În primul rând, pentru că nu prea există asemenea cărți traduse în limba română. „Înrudite” cu ea ar fi comentariile cultural-istorice și Manualul biblic, publicate tot de Casa Cărții. Abordarea acestei cărți este însă unică. Astfel, cartea cuprinde douăzeci de secțiuni. Fiecare secțiune corespunde unei etape a istoriei biblice: Viața în orașul lui Avraam, Viața în Canaan în vremea patriarhilor (…). Structurile capitolelor sunt similare. Fiecare capitol descrie: Geografia locului/ Forma de guvernare/ Religia/ Armata și pregătirea militară/ Locuința și mobilierul/ Alimentele și dieta/ Vestimentația/ Viața socială și de familie/ Meseriile, călătoriile și comerțul. O astfel de abordare este unică pentru că ne ajută să „gustăm” atmosfera fiecărei perioade biblice. Pentru mine de pildă, este foarte important ca atunci când pregătesc o predică sau doar studiez un pasaj biblic, să pot „gusta” textul respectiv, să pot pătrunde în lumea de atunci. Tocmai la acest lucru ajută această carte.
În al doilea rând, datorită complexității ei. Cartea cuprinde întreaga istorie biblică începând cu Ur, cetatea din care pleacă Avraam și sfârșind cu Roma și Italia. Aceasta poate fi citită de la început la capăt, dar este folositoare și atunci când dorești să studiezi o carte sau un personaj biblic și să te familiarizezi cu contextul și să umbli alături de personajele descrise acolo. O posibilitate, pentru cei care citesc Biblia o dată pe an, este să citească și capitolul aferent din această carte, pe măsură ce parcurg diferitele etape istorice ale Bibliei. Cred că studiul biblic personal, dar și predicile noastre ar avea un pic mai mult gust, dacă am acorda mai multă atenție acestui aspect.
În al treilea rând, datorită faptului că Editura Casa Cărții a publicat cartea în condiții ireproșabile. Trebuie să recunosc, în imaturitatea mea, că sunt influențat și de aspectul fizic al unei cărți. Dincolo de formatul fizic însă, traducerea este excelentă, astfel încât textul „curge” frumos, iar cartea este plăcută la citit. Era să uit. Am și eu ciudățeniile mele. Una dintre ele este „adulmecatul” cărților. Și aici, calificativul este „foarte bine”!
În concluzie, puneți mâna pe această carte. Nu aveți cum să dați greș. Dacă aveți prieteni sau rude care se ocupă cu predicarea și studiul biblic, iată o ocazie bună să îi faceți fericiți!
Poate că nu m-am priceput să descriu cartea așa bine, astfel că, la final, vă las și un pasaj despre locuințele din vremea Domnului nostru, perioada Evangheliilor:
„Casele celor mai săraci aveau una sau două camere. O astfel de casă, în care familia locuia înghesuită, pare să fie cea din pilda cu prietenul insistent din Luca 11:7. Tatălui îi era probabil greu să ajungă la ușă din cauză că ar fi trebuit să treacă de copiii culcați pe jos, pe saltele subțiri care se puteau strânge în timpul zilei și care erau puse într-un colț sau într-o nișă.
În timpul zilei, saltele erau adunate și depozitate într-un colț sau într-un alcov. Activitățile se desfășurau cel mai adesea în afara casei. Când mâncau stăteau pe jos în jurul unei bucăți de pânză sau de piele care era întinsă și folosită astfel în loc de masă. Pregătirea mâncării avea loc afară sau pe o vatră, într-un colț. Își păstrau hainele sau alte posesiuni în cufere de lemn.
Casa însăși era construită în general din piatră nefasonată, iar pe jos era pământ bătătorit sau piatră. Acoperișul plat era din grinzi de lemn sprijinite pe zidurile casei. De-a latul lor erau puse niște prăjini sau niște crengi, apoi straturi de trestie acoperite cu iarbă și lut și presate cu un tăvălug.
Pentru a mai câștiga spațiu, era folosit și acoperișul pentru diferite scopuri. Se ajungea la el pe o scară exterioară. În lunile de vară se dormea pe acoperiș. Tot aici stăteau în timpul Sărbătorii cortului, în adăposturi temporare. Era un loc potrivit pentru a usca smochine, curmale și mănunchiuri de în. Era folosit și ca loc de rugăciune, pentru a scăpa de agitația din casă. Petru se ruga pe acoperișul casei, pe când se afla în Iope și a primit viziunea din partea lui Dumnezeu (Fapte 10:9-17). Se pare că era și un loc de unde se făceau anunțuri publice. (p. 453)
Cartea poate fi comandată direct de pe site-ul editurii, cu un click pe linkul următor: Casa Cărții.
Valentin Făt 