Dr. Emil Bartoș la Betania

Vă anunțăm cu bucurie că fratele Emil Bartoș va fi prezent duminică seara, 13.01.2019, la Biserica Baptistă Betania din Timișoara și va începe o nouă serie de mesaje pe tema uceniciei, așa cum este aceasta regăsită în Evanghelia după Marcu.

Fratele Emil Bartoș este Conf. dr. în cadrul Facultății de Teologie Baptistă din Universitatea București.

Întâlnirea începe de la orele 18:00. Adresa bisericii noastre este str. Ion Barac, nr. 22 (lângă centrul comercial Alfa).

Vă așteptăm cu drag!

sursă foto: aici.

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

La Muntele unde Domnul va purta de grijă-Genesa 22 (devoțional)

Am ajuns din nou cu citirea Scripturii la Genesa 22.  Aceeași întrebare revine cu insistență de la un an la altul: ce simțea Avraam în timp ce urca muntele, alături de fiul său? Nu ni se spune nimic despre trăirile sale din acel moment, dar întrebarea lui Isaac trebuie să fi căzut ca un trăznet: „Unde este mielul pentru arderea de tot?” Ce putea Avraam să răspundă? „Dumnezeu Însuși va purta de grijă de mielul pentru arderea de tot.” Dumnezeu într-adevăr purtase, dar în ce mod…cât de costisitor și cât de cumplit pentru Avraam. Cuvintele lui Dumnezeu trebuie să îi fi sunat asurzitor în urechi în tăcerea apăsătoare a urcușului: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubești pe Isaac…” Cât de precis e Dumnezeu în porunca Sa: e singurul, e cel pe care-l iubești, e ISAAC! Nu există nicio incertitudine. Nu e vorba de nicio ambiguitate care să justifice vreo încercare a lui Avraam de a se eschiva. Dumnezeu îl numește: Isaac! Ba, mai mult, se pare că Dumnezeu înțelege prețul imens al jertfei: e fiul unic și e fiul iubit!

O altă întrebare se naște în mintea noastră: a priceput Isaac despre ce este vorba? Nu știm cu certitudine momentul în care a înțeles, dar în cele din urmă și-a dat seama și avem toate motivele să credem că a acceptat de bună voie să fie mielul de jertfă.

Istorisirea atinge punctul culminant atunci când Avraam „a întins mâna și a luat cuțitul ca să junghie pe fiul său.” Acela este momentul în care Dumnezeu intervine și împlinește previziunea făcută de Avraam, dar într-un mod cu totul surprinzător: „Avraam a ridicat ochii și a văzut înapoia lui un berbec, încurcat cu coarnele într-un tufiș; și Avraam s-a dus și a luat berbecul și l-a adus ca ardere de tot în locul fiului său.” Da, Dumnezeu poartă de grijă, Dumnezeu găsește un înlocuitor.

Avraam aduce jertfa și se pregătește să coboare muntele. Dar, înainte de a coborî, privește încă o dată la altarul care consumase jertfa și alege să pună un nume locului unde trăise atât de intens, încât nu îl va uita niciodată, iar numele este Iehova Iire: „Avraam a pus locului aceluia numele „Domnul va purta de grijă.”” Autorul are grijă să sublinieze că numele a fost păstrat peste vremuri: „De aceea se zice și azi la muntele unde Domnul va purta de grijă.”

Au trecut mai multe veacuri. Urmașii lui Avraam erau de pe-acum numeroși. Așa cum Dumnezeu îi spusese lui Avraam, au fost chinuiți și asupriți sute de ani, iar acum sosise timpul să iasă din Egipt. Evident, erau amențințați de armata lui Faraon, cea mai puternică din acea vreme. Prin Moise însă, Domnul le spune că nu oștile egiptenilor sunt problema lor cea mai mare și că problema lor nu se poate rezolva prin forța brută, ci prin jertfirea unui miel. Cu alte cuvinte, singura lor șansă de a scăpa cu viață era mielul care avea să îi înlocuiască.

Alte veacuri au trecut, iar în Israel s-a ridicat profetul Isaia. Acesta vorbește, la fel ca Moise, despre un miel și despre o jertfă ce îi va înlocui pe cei vinovați. Doar că, această jertfă va fi o ființă umană. Va suferi ca un miel ce nu se împotrivește, dar nu va fi un Miel, ci va fi Robul Domnului.

Și iar trec alte veacuri, până când ultimul dintre profeți, Ioan Botezătorul strigă într-una din zile, atunci când Isus se apropie de el: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!” Până atunci fusese anticipat, acum sosie. Era între ei. De acum ceasul, ca să folosim termenii lui Ioan, se apropiase și curând avea să se împlinească.

Un munte, un Fiu, o jertfă cumplită și însângerată. Un Tată Nevăzut care vede. De data aceasta Tatăl nu mai e Avraam, ci Dumnezeu.  Între cele două episoade însă este o diferență fundamentală: la Golgota, Jertfa e dusă până la capăt. Nicio voce din ceruri nu se aude atunci când ciocanele se ridică în aer și încep să bată cu sete. Sângele curge până când  se aude: „S-a isprăvit!” Istoria își împlinise menirea.

Avraam! A știut el ce profeție rostește atunci când spune că „Dumnezeu va purta de grijă?” A purtat Dumnezeu într-adevăr de grijă, dar cu ce preț! Iată un gând cu care să intri în noul an: Dumnezeu a purtat de grijă! Câtă pace îi dădea acest gând apostolului Pavel care spunea: „El care n-a cruțat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toți, cum nu ne va da, fără plată, împreună cu el, toate lucrurile?” Să credem, să ascultă, să ne odihnim în El. A purtat și va purta de grijă!

sursă foto: aici

agnus-day-640x400

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Discreția Primului Crăciun: puterea mărturiei vs. puterea mediatizării

Primul Crăciun nu a fost un eveniment mediatizat. Dimpotrivă, totul a fost învăluit în discreție. Că nouă ne place să dramatizăm evenimentul, asta e cu totul altceva. Evangheliile nu o fac. Evangheliștii sunt foarte zgârciți cu privire la detaliile legate de naștere. Singurele informații pe care le avem provin de la Luca, dar nici el nu este foarte darnic. Dacă citim relatarea nașterii fără ochelarii folclorici, care cresc în dioptrii de la un an la altul, înțelegem un lucru: Domnul nostru s-a născut ca cei mai mulți dintre copilașii din vremea Sa, iar nașterea Sa a trecut, în mare parte, neobservată. Așa a ales Dumnezeu să lucreze: discret. Așa a ales Dumnezeu, dar noi obsedați de show și imagine, nu suntem foarte mulțumiți cu modul de lucru ales. Ne este clar că nu a fost vorba despre un eveniment grandios, dar cum nu facem casă bună cu discreția, tindem să transformăm totul într-o dramoletă și batem cu voioșie inocentă străzile Betleemului. Neglijăm glorioasa taină a întrupării, pentru că suntem prea ocupați cu grajdul și rumegătoarele aferente. Uneori, nu ești sigur dacă auzi o descriere a nașterii sau pe nea Petrică Daea filosofând despre complexitatea sufletului creț al ovinelor. Într-un cuvânt, o facem de oaie și la propriu și la figurat.

Cred că fiecare celebrare a Crăciunului ar trebui să fie un avertisment pentru noi. Să ne reamintim că Dumnezeu nu lucrează prin puterea mediatizării, ci prin puterea mărturiei. Chiar dacă primul Crăciun nu a fost un eveniment mediatizat, acesta nu a fost lipsit de martori. Aceștia au primit vestea bună prin revelație, iar apoi au răspândit-o prin viu grai și poate că unii chiar au „cântat-o.” Modul cum lucrează Dumnezeu acolo contrazice toate practicile moderne ale mediatizării. Astfel, El alege ca Slava Sa să strălucească în jurul păstorilor. Acești oameni amărâți și disprețuiți au parte de vestea bună și de întâlnirea cu Pruncul. Acești oameni devin martori ai nașterii. Ce au știut să spună? Cât de bine au putut formula? Simplu: păstorii au transmis mai departe ce li se spusese despre prunc. Nu au avut timp să șlefuiască mesajul, să îl orneze, să îl îmbrace într-o formă teologică sofisticată, ci pur și simplu au transmis ceea ce li s-a spus și ceea ce au văzut ei înșiși. Cu alte cuvinte, au avut ceea ce ne lipsește nouă adesea: puterea mărturiei autentice.

Tot Luca va consemna ceea ce Domnul le zice ucenicilor, înainte de înălțare: „Îmi veți fi martori!” Ucenicii vorbeau despre ceea ce a făcut Hristos, iar Duhul Sfânt, dar și viața și faptele lor, confirmau mesajul. Reușita lor nu a ținut de puterea mediatizării, ci de puterea mărturiei. Mai mult, nu a ținut de un proiect, ci de conștientizarea faptului că au onoarea de a participa la împlinirea unui plan care nu va falimenta, pentru că este al lui Dumnezeu.

Nu, nu sunt bătut în cap. Mediatizare își are locul ei, la fel și planificarea. Voiam însă să subliniez că nu acestea constituie temelia lucrării. Poate că, la fel ca la primul Crăciun, o bună parte din lucrarea în care Dumnezeu Își găsește plăcerea se află departe de lumina reflectoarelor. Cine știe? Poate că nu e mediatizată nu doar pentru că nu există acces la internet, dar poate că nu există nici curent electric. Mai puțin contează. Ca să fie lucrarea lui Dumnezeu, trebuie să existe puterea mărturiei, însoțită de puterea Duhului. Repet, faptul că evenimentul e intens mediatizat și planificat nu îl descalifică, dar nici nu îl certifică, în mod automat.

Întrebarea e următoarea: mai avem răbdare? Avem răbdare până în ziua în care Stăpânul va zice „Bine, slugă bună!” sau vom căuta să ne ambalăm lucrarea în așa fel încât să fie aclamată aici și acum? Hristos a intrat în lume cu discreție și a murit cu ocară. Ca martori ai Săi nu ne putem aștepta la un tratament foarte diferit. Nu, nu trebuie să căutăm ostilitatea. Nu trebuie să fim obsedați de persecuție, să ne văicărim și să ne lamentăm (vezi pericolul dramatizării!), ci doar să rămânem martori. Martori credincioși ai Lui Hristos. Cu orice preț.

sursă foto: aici.

 

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Crăciunul poverilor noastre sau Hristosul odihnei noastre?

E ora 10:30, Ajunul Crăciunului. Oare câte lucruri ți-au mai rămas de făcut? Mai sunt multe de bifat pe lista? Mă gândesc că citirea acestui articol nu face parte din listă, dar poate îl vei citi mai târziu și îți va fi de folos. Îmi amintesc cât de lungă era lista mea de activități din anii trecuți, nu toți ce-i drept. Ajungeam la biserică tot gâfâind și cu o senzație stranie de apăsare la nivelul capului. Dar, să revin la întrebare? Mai ai multe de făcut și oare câte ai făcut până acum?

Este oarecum ciudat cum sărbătorile noastre, mai ales Crăciunul, au ajuns sinonime cu agitația, activitățile, alergăturile și inevitabilele lor consecințe: iritarea, tensiunea, mânia. Scriu acest articol pentru a-mi spune mie și pentru a reaminti celor ce vor citi că sărbătoarea înseamnă odihnă: „Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și eu vă voi da odihnă!” Isus Hristos a venit să facă în locul nostru ceea ce noi n-am fi putut face niciodată. Oricât am fi căutat să ne spălăm păcatele, eforturile ar fi fost zadarnice. Orice sforțare am fi depus ca să ajungem ceva mai sus, măcar un pic mai aproape de cer, tot în van ar fi fost. La orice cazne ne-am fi supus ca să devenim măcar un pic mai buni, nu făceam altceva decât să aruncăm cu o mână de var peste putreziciunea noastră. DAR, Hristos a venit. Păcatele sunt îndepărtate, Cerul a coborât, iar noi suntem înnoiți începând cu lăuntrul ființelor noastre. Toate acestea sunt daruri. Nu trebuie câștigate, ci acceptate prin credință. Nu trebuie decât să deschizi ușa și să deschizi brațele. Ceea ce era esențial a fost împlinit.

M-am tot gândit zilele astea la Crăciunul copilăriei. Îmbătrânire prematură?, nu știu! Îmi amintesc bucuria pe care o aveam atunci când făceam bradul și bucuria pe care o aveam în fiecare noapte când aprindeam luminițele. Bucuria pe care o simțeam când primeam  cadourile…o bucurie plină, sinceră, autentică. Și anul acesta am făcut brad, am fost cu Ginny în oraș și ne-am luat ceva cadouri. Am așteptat bucuria copilăriei, dar ea n-a mai venit. Și am înțeles că nici nu va mai veni pentru simplul motiv că acum sunt om mare. Atunci, bradul și toate celelalte lucruri pe care le primeam, erau daruri pure. Atunci nu îmi băteam capul cu cât costă, cu timpul și banii investiți pentru a le cumpăra. Asta o făceau părinții. Eu primeam și mă bucuram.

Poate că perspectiva asta, copilărească, ne-ar ajuta să ne bucurăm ceva mai mult de Sărbătoarea Întrupării. Indiferent câte mari și tari ne credem, suntem, în cele din urmă, copiii care trebuie să primim din mâna Tatălui Ceresc. Care primesc, se bucură și în felul acesta găsesc odihnă și pace.

Deci, mai ai multe de făcut? Prea puțin contează. Nu te agita! Dacă reușești bine, dacă nu, iar bine. În ultimă instantă, ceea ce contează este ceea ce făcut Dumnezeu, prin Isus Hristos. Contează să asculți și să dai curs chemarii care sună de atâția ani, dar străpunge tot mai greu larma sărbătorilor noastre:

„Veniți la mine toți cei trudiți și împovărați și Eu vă voi da odihnă!”

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Crăciunul-nebunia zilnică, un pic mai accelerată? Despre dreapta cumpănire

An de an, în preajma Crăciunului, se aud următoarele îndemnuri: „Nu vă lăsați acaparați de agitația sărbătorilor. Nu uitați că nu mâncarea, băutura, cadourile sau împodobirea casei sunt esența sărbătorii, ci Pruncul din Betleem!” Sunt întru totul de acord. Totuși, trebuie să recunoaștem că este cel puțin ciudat faptul că îndemnurile acestea sunt repetate an de an! Se pare că învățăm destul de greu, nu? Sau, am înțeles, suntem de acord, dar ne este greu să punem deoparte obiceiurile îndărătnice. Cine știe? Poate că repetând astfel de îndemnuri noi înșine sau ascultându-le rostite de alții, ne mai împăcăm conștiința, dar fără a ne gândi serios că am putea opera câteva modificări concrete.

Trăim cu convingerea că nu știm să sărbătorim, dar problema este mai adâncă: nu știm să trăim! Problema nu este legată doar de ceea ce facem sau nu facem în perioada Crăciunului, ci de modul în care ne trăim restul zilelor din calendar. Timpul acesta este una revelator, în sensul că aduce la lumină pornirile, înclinațiile, valorile noastre. La sărbători, ne trăim ceva mai accelerat nebunia cotidiană și tocmai de aceea iese aceasta atât de clar în relief. Îngăduiți-mi să cred că un om cumpătat, cu valorile corect așezate, cu o viață echilibrată și disciplinată nu o ia razna de Crăciun, pentru a se trezi pe la început de ianuarie din beția sărbătorilor. De fiecare Crăciun se declanșează alarmele, se activează senzorii și toate ne arată că avem o problemă, iar acesta nu e că Îl neglijăm pe Hristos câteva zile de sărbătoare, ci că vom continua pe calea aceasta strâmbă și după ce luminițele se vor stinge, iar singurele amintiri ale sărbătorii vor fi acele de brad încă nemăturate și indigestiile supărătoare.

Hristos nu ne-a lăsat în Scripturi porunca directă de a-i sărbători nașterea. Am pus noi aceste zile deoparte și cred că bine am făcut. Se pare însă că le umplem prea mult cu noi și aproape deloc cu El. Crăciunul a ajuns ca genul acela de festival/ conferință/ simpozion despre care auzim că se află sub înaltul patronaj al președintelui României/ Casei Regale etc. Probabil că i-o fi spus cineva și președintelui, în treacăt, dar e clar că manifestarea are de-a face prea puțin cu el, iar numele îi este folosit doar de dragul prestigiului pe care îl conferă. Din păcate, cam așa a ajuns și sărbătoarea noastră. Facem ce ne place, dar suntem sub înalt patronaj sau, mă rog, așa ne place să credem

Nu vreau să dau în cap nimănui. Doresc în schimb să ne stropim cu un pic de apă rece, să ieșim un minut afară pentru a lua o gură de aer proaspăt, să judecăm ceva mai limpede și să acționăm în consecință. M-am tot gândit săptămânile acestea la apostolul Pavel. Am studiat împreună cu biserica Fapte 9. Am văzut cum Pavel (Saul pe atunci) merge la Damasc cu o misiune precisă, cu scrisori de acreditare, cu autoritate. El era cel de care se temeau toți ceilalți. Întâlnirea cu Hristos întoarce totul pe dos. Urmăritorul devine urmărit, iar prigonitorul prigonit. Trebuie să fugă, pe ascuns, ca să își poată scăpa viața. După ani, în timp ce scria filipenilor, apostolul Pavel se gândește la cât de mult l-a costat întâlnirea cu Hristos, dar nu regretă nicio clipă. Cumpănind lucrurile, afirmă fără echivoc: „Pentru El am pierdut toate și le socotesc ca un gunoi, ca să câștig pe Hristos.” Punând totul de o parte a balanței, iar pe Hristos în partea cealaltă, concluzia e clară: greutatea trage de partea lui Hristos. Ioan ne spune cum „Cuvântul S-a făcut trup (…), iar noi am privit SLAVA Lui…” Luca ne spune că atunci când Îngerii au vorbit păstorilor, „SLAVA Domnului a strălucit împrejurul lor.” În limba ebraică, termenul care desemnează „slava” este înrudit cu cuvântul care înseamnă „greu.” Așadar, slava este asociată cu ideea de greutate.

Iată-ne, din nou, la sărbători, în fața cântarului. Ne vom încurca din nou? Vom rămâne doar cu povara unui stomac greu sau cu povara slavei de sus? După ce agitația se va fi încheiat, fie ne va străluci fața ca lui Moise, fie, vom fi leșinați și amețiți, care pe unde, după atâta dansat în jurul vițelului.

P. S. Nu cred că sărbătoarea exclude masa festivă și încărcată, pregătirea casei, cântarea, ornamentele și altele. Dar să ne asigurăm că balanța este înclinată în partea în care trebuie să fie.

Sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Corul Coram Deo la Betania!

Biserica „Betania” are deosebita plăcere de a vă invita la concert. Acesta va fi susținut de corul „Coram Deo,” dirijat de Cornelius Tinco și Andrei Vidican. Evenimentul se va desfășura  joi, 25 octombrie, începând cu orele 18:00. Adresa bisericii noastre este str. Ion Barac, nr. 22, Timișoara.

Vă așteptăm cu drag!


Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Incendiile din Grecia: cu durere, despre unele (mult) preacucernice atitudini

Care ar trebui să fie reacția noastră în fața unei tragedii? Biblia oferă un răspuns clar în această privință. Există anumite situații de viață unde răspunsul Scripturilor nu este la fel de clar, iar înainte de a oferi ceea ce ne place să numim „perspectiva biblică asupra situației,” trebuie să frământăm mai multă vreme textul biblic și să cumpănim cu atenție. Dacă nu suntem dispuși să o facem, „perspectiva biblică” devine lozincă și manipulare. Revenind la subiect însă, nu acesta este cazul atunci când vine vorba despre reacția noastră în fața tragediilor. Evanghelistul Luca este acela care consemnează un episod în care Însuși Domnul nostru ne arată ce ar trebui să facem, cum ar trebui să gândim, dar și ce să nu facem și, mai ales, ce să nu spunem și să nu gândim în fața tragediilor. Textul se găsește în Evanghelia după Luca, 13:1-5. Din păcate, credincioșii nu doar că nu țin seama de învățătura acestui text, dar aleg să acționeze în răspăr tocmai cu principiile enunțate de Domnul nostru.

Întâlnim aici câteva persoane, neidentificate, ce vin înaintea Mântuitorului pentru a-I relata o tragedie: masacrarea unor galileeni, de către Pilat, tocmai în timp ce își aduceau jertfele. Învățătura de aici poate fi aprofundată și prezentată pe larg. Spațiul mai restrâns al acestui articol mă obligă să sintetizez. Sper totuși că ceea ce urmează va fi folositor. Nu știm exact care e reacția la care se așteptau din partea Domnului nostru, dar, privind la răspunsul oferit, putem desprinde următoarele concluzii:

  1. În primul rând, oamenii credeau că tragedia a lovit și va lovi mereu altundeva, că ei sunt în siguranță: „ce s-a întâmplat unor galileeni…” Prin răspunsul pe care îl oferă, Domnul nostru îi pune tocmai pe ei sub lumina reflectoarelor: „dacă nu vă pocăiți, toți veți pieri la fel.”  Catastrofele nu lovesc doar Grecia, Irakul sau țările africane. Viața pe pământ e mult mai fragilă și mai instabilă decât ne imaginăm. Mai mult, cu toții suntem pasibili de ceva mult mai tragic decât masacrarea, după cum ne va arăta următorul punct.
  2. În al doilea rând, oamenii credeau că tragedia constă în modul oribil în care acești oameni au pierit. Legau tragedia de circumstanțele în care a survenit moartea. Domnul nostru însă le atrage atenția că tragedia consumată nu este legată în primul rând de modalitatea morții, ci de moartea lipsită de pocăință. Cu alte cuvinte, nu circumstanțele în care survine moartea o fac să fie tragică sau nu, deși acestea sunt uneori cutremurătoare. Ceea ce conferă cu adevărat tragism morții, ne arată Domnul, este moartea în lipsa pocăinței. Sau, formulând în contextul mai larg al Scripturii, a muri fără să te împaci cu Dumnezeu, fără a fi eliberat de povara păcatelor tale.
  3. În al treilea rând, și cel mai important, OAMENII CREDEAU CĂ CEI CARE AU PIERIT AU FOST MAI PĂCĂTOȘI. Domnul pune totul sub forma unei întrebări, evident retorice: „credeți voi că au fost mai păcătoși decât toți ceilalți pentru că au pățit astfel?” Răspunsul lor era un DA apăsat. Domnul însă le corectează, cât se poate de ferm, gândirea deficitară: „Eu vă spun: NU!” Așa cum gândeau oamenii din vremea Domnului nostru, așa gândesc și preacucernicii de azi: „tare păcătoși trebuie să fie dacă au pățit așa!” „Mare păcat au, dacă o asemenea pedeapsă a venit peste ei!” Nu așa gândeau și prietenii lui Iov? Este exact genul de gândire pe care, în mod ferm, Domnul nostru dorește să o corecteze. „În fața tragediei,” ne spune El, „nu puneți verdictul! Nu vă erijați în judecători, nu faceți aprecieri și legături între calitatea morală a celor năpăstuiți și nenorocirile abătute asupra lor!” Dimpotrivă, spune Domnul, în astfel de situații, ar trebui să ne alarmeze propriul păcat. Ar trebui să mă întorc înspre mine și să mă întreb „Eu unde sunt? Eu ce am de schimbat? Eu m-am pocăit cu adevărat? Dacă tragedia aceasta curma viața mea, era moartea mea un câștig?”

Iată atitudinea potrivită! Noi însă suntem prea ocupați cu cele sfinte, ca să mai chibzuim lucrurile. Am și găsit păcatul de care se fac vinovați cei care au pierit. Să ne facem curaj și să ne întoarcem la Scripturi. Tragediile cheamă la pocăință. Înainte de toate, pocăința MEA!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu