Se apropie Sărbătoarea Reformei-503!

Suntem din nou, prin mila lui Dumnezeu, în a doua parte a lunii octombrie. În general, creștinii evanghelici s-au obișnuit să folosească această perioadă pentru a se plânge de ororile pe care le aduce halloween-ul. Există totuși o problemă pe care aș dori să o semnalez: ajungem să promovăm tocmai ceea ce dorim să combatem. În dorința noastră de a semnala derapajele și ridicolul acestei „sărbători” ajungem să îi facem o reclamă agresivă (agresivă din toate punctele de vedere…). Fără să ne dăm seama, umplem ecranele și pereții cu dovleci și mături. Cred că ar fi mult mai profitabil ca, în această perioadă a anului, să ne amintim că avem sărbătorile noastre. Pe 31 octombrie vom sărbători din nou reforma. Opinia mea este că toată lumea ar fi mult mai câștigată dacă, în loc să demonizăm și, involuntar, să promovăm sărbătorile întunericului, le-am promova, în mod pozitiv, pe ale noastre. 

Reforma protestantă este o mișcare amplă care se întinde pe o perioadă lungă de timp. Nu a fost o mișcare perfectă, înfăptuită de oameni perfecți și a avut parte de excese și derapaje regretabile. Există însă atât de mult bine și atât de multe bogății acolo. Să ne facem timp să le descoperim și să le promovăm. Să lăsăm din nou lumina lui Hristos să strălucească peste un veac întunecat!

Astăzi, vom posta aici câteva dintre cele 95 de teze. Acestea sunt foarte des pomenite și foarte rar citite. Vom observa citindu-le că, în această fază, Luther nu a fost atât de radical precum ne place nouă să credem. Spațiul de aici nu ne permite să le publicăm pe toate, dar vom selecta câteva dintre acestea, indicând numărul fiecăreia:

„(1) Pentru că Învățătorul și Domnul nostru Isus Hristos spune: „Pocăiți-vă etc., El vrea ca întreaga viață a credincioșilor Săi pe pământ să fie o de durată și de neîntrerupt pocăință.

(2) Iar un asemenea cuvânt nu poate fi și nici n-ar trebui să fie înțeles din taina pocăinței, ceea ce înseamnă din spovedanie și ispășire, așa cum sunt făcute acestea prin slujba preotului.

(3) Totuși, nu cred că El S-a gândit doar la pocăința dinlăuntru; ba aș spune că pocăința în suflet este nimic și nu este pocăință, dacă nu aduce în afară tot felul de semne de ucidere a trupului. 

(4) Păstrați aceeași părere de rău și durere în suflet, căci aceasta este adevărata pocăință, atât timp cât unul se disprețuiește pe sine însuși până la pășirea în viața veșnică. 

(20) Papa nu înțelege și nici nu pătrunde sensul cuvintelor de iertare completă a tuturor păcatelor, adică iertarea de toate păcatele; căci el înțelege prin păcat doar ceea ce consideră el că este acesta.

(21) Tot la fel, predicatorii indulgențelor vorbesc aiurea atunci când spun că prin indulgențele papale omul se eliberează de toate păcatele și este mântuit.

(24) De aceea consider că cea mai mare parte dintre oameni a fost înșelată prin aceste făgăduieli făcute fără vreo deosebire, așa ca omul de rând să creadă că-și poate plăti cu bani păcatele. 

(27) Căci acești nemernici predică despre aceea că atunci când banul a căzut în lădiță, sufletul a și plecat din purgatoriu. 

(28) Sigur este însă doar faptul că atunci când banul a căzut în lădiță, s-a ajuns la câștig și lăcomie, care s-au făcut și mai mari; dar ajutorul și intervenția bisericii stau doar în puterea și voința Domnului.”

(preluate din Martin Luther, Scrieri, vol. 1, Editura Logos, 2003, p. 123-126)

(sursă foto: aici)

Publicat în Uncategorized

Credința de a NU primi ce ai cerut…

Pentru că mai multe persoane au fost încurajate de acest devoțional, pe care l-am scris pentru pagina de FB a tinerilor din Betania, am socotit că ar fi bine să îl public și aici.

Poate că unii dintre cei care citesc această meditație se gândesc că m-am încurcat și, din greșeală, negația a fost strecurată în titlu. Așa ne-am obișnuit să gândim: „dacă ai o credință mare, vei primi ceea ce ai cerut.” Acest principiu apare sub o mulțime de forme: „dacă ne rugăm cu o credință mare, vom asista la minuni mari”/ „dacă cerem cu credință, vom primi multe lucruri.” Principiul nu este greșit! Scripturile ne îndeamnă mereu să cerem și ne îndeamnă să o facem cu credință. De-a lungul istoriei biblice și a istoriei bisericii, sfinții au cerut și au primit. În felul acesta, credința lor și a celor care au privit a fost întărită. Cartea Faptele Apostolilor ne spune chiar că unii au ajuns să creadă, privind la minunile înfăptuite de apostoli.

Revin: principiul e corect, dar este incomplet! Câteva versete din Psalmul 78 mi-au atras atenția în această perioadă: „Domnul a auzit și s-a mâniat./ Un foc s-a aprins împotriva lui Iacov,/ și s-a stârnit împotriva lui Israel mânia Lui,/ pentru că n-au crezut în Dumnezeu,/ pentru că n-au avut încredere în ajutorul Lui./ El a poruncit norilor de sus,/ și a deschis porțile cerurilor:/ a plouat peste ei mană de mâncare,/ și le-a dat grâu din cer./ au mâncat toți pâinea celor mari,/ și le-a trimis mâncare să se sature.” (Psalmul 78:21-25) 

Ceea ce m-a frapat, citind aceste versete, este că evreii au primit ceea ce au cerut, dar acesta nu a fost un semn al credinței, ci al necredinței lor. Ei „n-au crezut în Dumnezeu,” iar El „ a plouat peste ei mană de mâncare.” A trăi prin credință înseamnă să continui să crezi că Dumnezeu este atotputernic, că nimic nu Îi este cu neputință, chiar și atunci când nu își oferă ceea ce ai cerut. A trăi prin credință înseamnă să crezi că Dumnezeu este atoateștiutor și înțelept și că lipsa pe care El o îngăduie în viața ta, va lucra pentru binele tău veșnic. A trăi prin credință înseamnă să crezi că Dumnezeu este dragoste, chiar și atunci când îngăduie să treci prin valea adâncă a suferinței. Uneori, insistența și văicăreala noastră Îl determină pe Dumnezeu să ne dea ceea ce am cerut, dar acesta nu este semnul unei credințe mari, ci al judecății divine, după cum ne arată continuare psalmului citat: „Dar n-apucaseră să-și stâmpere bine pofta,/ mâncarea el era încă în gură,/ când s-a stârnit mânia lui Dumnezeu împotriva lor…” (Psalmul 78:30-31a) 

A trăi prin credință nu înseamnă a primi tot ce îți dorești, ci a umbla cu Dumnezeu, încredințat că aceasta îți este suficient, indiferent de greutatea drumului.

Publicat în Uncategorized

Viața este totuși plină de farmec! (chemare la mulțumire)

Am ajuns, prin mila Domnului, acea vreme din an în care ne întoarcem cu mulțumire către Dumnezeu și îi binecuvântăm Numele pentru toate bunătățile de care ne-a făcut parte. Sfântul Vasile cel Mare ne amintește că, în ciuda necazurilor, viața e plină de farmec și că orice om are pentru ce mulțumi:

„După cum ochii nu pot vedea obiectele când acestea sunt așezate foarte aproape de ei, ci au nevoie de o anumită distanță, tot așa și sufletele cele nemulțumitoare, numai atunci când pierd bunurile simt harul pe care l-au avut. Când se bucurau de cele mai multe daruri, nu știau să dea mulțumire Dătătorului; după ce le-au pierdut, laudă ce-au avut. Nimeni dintre noi, dacă vrea să fie socotit înțelept, să nu uite să mulțumească pentru tot ce i se întâmplă în viață. Dacă am cerceta adânc viața noastră, am vedea că este plină de farmec; dar pentru a-i vedea farmecul, trebuie să ne uităm la cei ce sunt în urma noastră ( adică mai lipsiți ca noi); și astfel, prin compararea vieții noastre cu a lor, vom putea să ne dăm seama ce valoare au bunurile pe care le avem. 

Ești slugă? Este un altul într-o stare mai umilă decât a ta! Mulțumește-i lui Dumnezeu că ești mai sus decât altul, că nu ești osândit să învârți piatra morii, că nu ești bătut. Dar niciunuia ca acesta nu-i lipsesc pricinile de a mulțumi lui Dumnezeu. Nu poartă lanțuri, nu-i sunt picioarele puse în butuci. Cel întemnițat are îndestulătoare pricină ca să mulțumească: trăiește, vede soarele, respiră aerul! Să mulțumească pentru bunătatea aceasta! Ai fost osândit pe nedrept? Bucură-te cu nădejdea bunătăților viitoare! Ai fost osândit pe bună-dreptate? Și acum mulțumește! Ești pedepsit aici pe pământ pentru cele ce-ai făcut și nu vei mai fi păstrat pentru pedeapsa veșnică, pentru toate păcatele tale!”

(Sfântul Vasile cel Mare, Editura Basilica a Patriarhiei române, 2009, pg. 105-106)

Publicat în Uncategorized

Și ne iartă nouă apocalipsele noastre….

Apocalipsa este ultima carte a Bibliei. Aceasta ne vorbește despre vremea sfârșitului, dar nu numai. Apocalipsa este o carte fascinantă. Bogăția simbolică, structura materialului, varietatea temelor abordate, ecourile altor părți din Scripturi care răsună aici și multe alte motive ar trebui să ne determine să prețuim, să studiem și să trăim această carte.

Apocalipsa însă poate foarte ușor deveni o boală, o obsesie, un defect și nu puțini sunt cei care suferă de ea.  Cum se ia boala și ce înseamnă? Să oferim un exemplu ipotetic, dar concret, inspirat din realitate. Te întâlnești cu X care îți spune că a primit o revistă sau a participat la o întâlnire. De fapt, ca să ținem pas cu vremurile, X a primit un link! (Ahh, acele glorioase linkuri de pe youtube! Cât de ușor se diseminează toate cele în zilele noastre…) în care vorbitorul a abordat problema sfârșitului. Îți va spune că la început nu era interesat, că nu era el cu chestii de genu, dar vorbitorul a arătat cum o profeție biblică s-a împlinit chiar zilele astea. Este vorba despre o amenințare pe care Israelul o lansase către un vecin. Egiptul a făcut declarații pe marginea subiectului. Chiar atunci Rusia a comentat la rândul ei și a trimis câteva avioane suplimentare în Siria. Trump a luat cuvântul și a spus că nu va lăsa Israelul la greu. Discuția continuă. Se ajunge la petrol, la Arabia Saudită, la evreii care au venit în anii 90 din Etiopia. Acuma parcă e la înălțimile Golan. Interlocutorul nu poate să explice foarte coerent profeția, contextul ei biblic sau legăturile care există între evenimentele contemporane și textul biblic. Este ca o shaorma escatologică cu de toate. Ok, recunoaște și X că s-a încurcat, dar vorbitorul pe care l-a auzit știe să explice foarte bine și, dacă vrei, îți va trimite linkul. De fapt, îl va trimite oricum. Merită, merită! Oricum, profeția aia de care îți spunea s-a împlinit și asta înseamnă, că foarte repede se vor împlini și celelalte. Ce, tu nu ai auzit că se fabrică masiv chipuri. O să se profite de toată treaba asta cu virusul și le vor implanta. Totuși, te liniștește: între timp va avea loc răpirea și tu vei scăpa. Va fi, frumos, frumos….poate chiar în timp ce asculți un mesaj de genu pe youtube.

Te întâlnești din nou cu prietenul X. Aproape că ai fi dorit să îl eviți, pentru că ai văzut postările din ultimele săptămâni și intuiești în ce direcție va merge discuția. Nu te-ai înșelat deloc. Chiar în timp ce tu îi povesteai că ai fost operat, prietenul tău te întrerupe pentru a te întreba dacă ai auzit că armata Israelului se pregătește de un atac. Încerci să continui, și tocmai când ai prins firul din nou, prietenul te întrerupe pentru a-ți spune că are un atlas cu hărți biblice și direcția în care merge armata Israelului e exact cea prezisă într-o profeție din Isaia. Și oricum și hainele preoților sunt deja pregătite. Degeaba zâmbești, îți va spune, asta nu poate fi decât din ignoranță.

Data viitoare, vei trece de-a dreptul pe partea cealaltă a străzii. Cugeți un pic la cele întâmplate și te necăjești. Îți amintești ce discuții faine aveai cu X, cum reușea să descopere în Biblie lucruri pe care alții nu le vedeau. Parcă era și mai natural și puteai să râzi cu el. Acum însă, precum în poveste, orice discuție se transformă în profeție, orice știre e o indicație clară a sfârșitului iminent și orice aparat este codat cu 666. Nu mai merge în misiune pentru că predicatorul apocaliptic începe la 7:00 și nu ajungeți până atunci acasă. Mai încerci, timid, să îl abordezi: totuși profeția aia de care spuneai nu s-a împlinit, cum zicea predicatorul…..Ah, nu ai înțeles tu. Urmează o explicație laborioasă care te face să regreți că ai semnalat minciuna și impostura. Oftezi și zici singurul lucru pe care îl mai poți zice: Ce trist!

Sunt conștient că situația de mai sus conține anumite exagerări, dar în linii mari este bine ancorată în realitate. Cartea Apocalipsa, ca toate celelalte profeții biblice, poate să revitalizeze viața noastră spirituală și să ne determine la o umblare mai aproape de Domnul aici și acum, sau, după cum spuneam, poate deveni boală. Escatologia este un domeniu important al teolgoiei, dar ea înseamnă mai mult decât un studiu academic. Escatologia, la fel ca orice altă ramură a teologiei, este puternic ancorată în realitate și trebuie să modeleze concret viața noastră. Isus Hristos se va întoarce fizic, concret, real în lumea noastră și va pune capăt istoriei. Faptul că studiul Apocalipsei și escatologia pot fi deformate nu înseamnă că trebuie abandonate. În continuarea voi căuta să sugerez câteva semne care pot să indice faptul că am am distorsionat studiul escatologiei, iar preocupările noastre au devenit bolnăvicioase:

  1. Atunci când Isus Hristos nu mai este centrul căutării noastre, ci aceasta este centrată pe aspecte secundare. Apocalipsa, la fel ca întreaga Scriptură are de-a face cu El. Dacă studiem corect Apocalipsa, ne vor arde inimile în noi de dragul Lui, iar strigătul care va țâșni din lăuntrul nostru va fi: „Vino Doamne Isuse!” Orice abordarea a Apocalipsei sau a escatologiei care Îl împinge pe Hristos în plan secundar este eronată. Când premierul Israelului capătă un rol mai proeminent decât El, putem fi siguri că ne aflăm pe drumul greșit. Scopul ultim al studiului Apocalipsei și al vremii sfârșitului trebuie să fie Isus Hristos și închinarea înaintea Lui. Cartea chiar ne prezintă multiple secvențe de închinare desfășurate în sferele cerești. Ființele cerești cad în închinare, copleșite de măreția Celui care stă pe tron. Pregătirea pentru sfârșit și pentru cer implică închinare, nu studii geopolitice.
  2. Atunci când studiul stârnește curiozitatea, dar nu generează sfințirea vieții. Atunci când înțelegem Cine este Hristos, ce fel de loc este cerul, ce fel de oameni îl vor popula, vom fi motivați să ne pregătim tot mai mult pentru Întoarcerea lui Hristos și sosirea noastră acolo. Din păcate, tocmai aspectul acesta esențial îl ratează atât de mulți. Devin atât de preocupați cu calcularea anilor și a datelor, cu stabilirea soroacelor, cu potriveli profetice și politice, încât uită esențialul: sunt pregătit sau nu? În lumina acestor lucruri, ce trebuie scos din viața mea? Ce lipsește de acolo? Ziua aceea va aduce lumină, dar nu și posibilitatea reabilitării și a restaurării. Cât de ironic este că tocmai preocupările legate de venirea Domnului ne împiedică să ne pregătim…
  3. Atunci când preocuparea pentru semeni nu este sporită, ci, dimpotrivă, devenim tot mai insensibili. Mai întâi, ar trebui să ne preocupe binele spiritual al semenilor, dar nu trebuie să neglijăm nici celelalte nevoi ale lor. Întotdeauna m-a mirat acel model escatologic în care biserica este luată înainte de apariția necazurilor și a încercărilor. Să studiezi pasionat despre cum vor fi injectați cu chipuri cei care vor rămâne în urma ta. Dacă am înțelege cu adevărat Apocalipsa și implicațiile ei, cred că am fi ceva mai harnici și activi în prezent. Cei care sunt preocupați într-un mod sănătos de viitor, cei care vorbesc despre un viitor luminos și binecuvântat, aduc lumina și binecuvântarea în locul în care se află, aici și acum.

Cei care au înțeles corect Apocalipsa și escatologia trăiesc deja cu un picior în cer, cu capul în nori, dar picioarele lor sunt ferm ancorate în pământul pe care Dumnezeu i-a așezat. Și uneori reușesc chiar să coboare cerul acolo unde sunt. În felul acesta stârnesc și în inimile altora dorul de a ajunge acolo. Generează întrebări și oferă răspunsuri. Să luăm deci buretele și să ștergem caricaturile. Să Îl zugrăvim pe Hristos, Cerul, Apocalipsa în adevăratele lor culori.

(sursă foto: aici)

Publicat în Uncategorized

Mărturisirea de duminică (scurt devoțional)

De obicei, catalogăm această zi ca „zi liberă.” Ceea ce vrem să spunem este că duminica nu trebuie să mergem la serviciu și că, în sfârșit, avem timp liber. Suntem, pentru o zi, eliberați de presiunile locului de muncă, de cerințele șefului, de traficul infernal și de toate celelalte necazuri zilnice. Suntem liberi și avem timp liber. Apare însă o întrebare: ce faci cu timpul acesta? E simplu! Vei face ceea ce îți place cel mai mult! Vei investi acest timp în ceea ce te pasionează, în ceea ce te motivează…sau, mai limpede: vei investi acest timp în ceea ce iubești.

Duminică de duminică, în fața fiecăruia dintre noi, ca persoane individuale, dar și în fața societății, în ansamblul ei, se pune o oglindă. Duminică de duminică, vrând-nevrând, conștient sau inconștient, mărturisim: „Iată ce iubim cu adevărat!” Sau, reformulând afirmația, duminică de duminică, prin modul în care ne folosim libertatea, declarăm cu voce tare: „Iată Dumnezeul meu, iată Dumnezeul nostru!” Cine este Acest Dumnezeu? Îi vei începe Numele cu literă mare, indicând în felul acesta unicitatea Lui, sau poți să începi cu „d” mic, pentru că oricum, e un substantiv comun, e unul între alții.

Duminică, 21 iunie, vom mărturisi din nou Cine este Dumnezeul nostru! Și tot așa o vom face duminică de duminică, atâta timp cât avem… duminici. Și când vom fi ajuns la finalul duminicilor, când umbra morții se va profila tot mai mare și vom simți că viața ni se scurge din trup, ne vom prinde cu toată puterea de Dumnezeul nostru, ca să ne salveze. Există Unul Singur suficient de puternic ca să o facă. Și mă rog și nădăjduiesc să fie Dumnezeul pe care l-am mărturisit duminică de duminică, inclusiv pe 21 iunie, 2020.

P. S. Este clar, mărturisirea aceasta o facem în fiecare zi, nu doar duminica. Sunt deplin conștient că există pericolul de a transforma duminica în spectacol și de a face atunci o mărturisire pe care o încălcăm sistematic în timpul săptămânii. Nu ajută cu nimic! Dumnezeu nu poate fi înșelat. Am subliniat aici ziua de duminică, pentru că majoritateau au ziua liberă și lipsesc atunci constrângerile legate de carieră și locul de muncă. E mare privilegiu să ai o zi liberă, iar altarul pe care punem libertatea noastră va arăta cu claritate Cine ne este Dumnezeul. Poate mai clar ca în celelalte zile, deși, sunt conștient, afirmația e relativă.

În imaginile de mai jos, puteți vedea candidații primului botez de la Biserica  „Betania”, din Timișoara. Se întâmpla în urmă cu 39 de ani, în 1981, tot pe 21 iunie. Chiar dacă unii dintre cei de atunci au adormit, Biserica merge înainte pentru că Isus Hristos, Domnul ei, este viu. Moartea nu mai are nicio stăpânire asupra Lui!

Publicat în Uncategorized

O comunitate plină de bucurie sau o adunare a „văicăreților”?

Mâine sărbătorim Coborârea Duhului Sfânt!
Într-adevăr, vremurile pe care le traversăm sunt destul de complicate pentru biserici, dar, trebuie să recunoaștem, ne-am cam și deprins să ne plângem. Până mai deunăzi, ne plângeam că nu ne putem vedea decât online. Acum putem să ne vedem în aer liber, dar dacă e soare, ne e prea cald și ni se face rău. Dacă e acoperit cerul și bate vântul, ne e prea rece. Se pare că acordajul meteorologic este unul extrem de fin și este aproape imposibil să cuprindă toate preferințele credincioșilor. Dacă trebuie să purtăm mască, ne incomodează, dacă o dăm jos, ne temem că ne infectăm. Când eram în interior se auzea prea tare, iar celor de la tehnic li se făceau semne să dea mai încet. Afară nu e bine, pentru că se risipește sunetul. Să nu ne iluzionăm că lucrurile se vor rezolva când vom păși din nou în sanctuar. Vine vara și, vai!, căldura sufocantă. Aerul condiționat va fi dat prea tare de persoane inconștiente care nu doar că nu cred că termometrele conțin și inserează cipuri, dar nu cred nici măcar în curent. (La curenții de aer mă refer!) 
Dar mâine sărbătorim Coborârea Duhului Sfânt!
Duhul Sfânt s-a coborât peste o grupă de ucenici care nici măcar nu aveau o clădire. Cărora, într-o perioadă relativ scurtă, nu doar că nu li s-a permis să se adune în interior, dar nu li s-a mai dat voie să se adune defel și au fost hăituiți, scoși din case, aruncați în temniță. Peste câteva zeci de ani, autorul Epistolei către Evrei scrie unor credincioși care primiseră cu bucurie răpirea averilor lor. Iată circumstanțe potrivnice: să îți pierzi nu doar posibilitatea de a te întâlni într-o clădire a bisericii, ci să îți pierzi acoperișul de deasupra capului. 
Dar ce vremuri! Ce revărsare de har, ce putere, ce mărturie, ce bucurie, ce râvnă, ce dedicare! Nu ar fi rău ca mâine să ne reamintim harul slăvit care a fost peste primii ucenici, în mijlocul sărăciei, piedicilor și necazurilor de tot felul. În mijlocul privațiunilor, aceștia formau o comunitate plină de bucurie și de putere, care avea pecetea autorității lui Dumnezeu. Noi, ucenicii de azi, am devenit, în mijlocul abundenței, o comunitate a „văicăreților.” (termenul îi aparține lui Petru Creția), cu o voce tot mai stinsă. Da, cu gândul vom fi mâine la ucenicii din Fapte, dar cu inima suntem mai aproape de evreii nemulțumiți din pustie. Sărbătoarea de mâine poate fi un bun prilej pentru a ne reaminti care este comoara bisericii și care este secretul puterii ei. De fapt, e sărbătoare și atunci nu mai e secret, nu? 
Mâine sărbătorim coborârea Duhului Sfânt și ne rugăm să fie mai mult decât o comemorare. Să fie sărbătoare în adunări și să fie sărbătoare în inimă!
P. S. De fapt, nu planificam să aștern gândurile acestea. Voiam să scriu un anunț pentru pagina bisericii, legat de întâlnirile de mâine și mă gândeam să îi fac o introducere. În timp ce scriam „introducerea,” mi-am dat seama că trebuie să mă mut pe blog. În continuare, voi atașa câteva poze cu biserica noastră, „Betania,” Timișoara. Poze din trecut, când biserica funcționa ilegal, geamurile erau sparte și se plăteau câteva mii de lei pe lună, amendă. Ce vremuri grele, dar…ce vremuri! Versetul de salut al bisericii noastre ne reamintește că „Isus Hristos este Același, ieri și azi și în veci!” Așa că mergem înainte convinși că biserica nu depinde de vremuri, ci de Domnul ei neschimbător!
Publicat în Uncategorized

Realitatea tristă a lumii evanghelice și câteva petice de lumină (epilogul unei abordări critice)

De câteva săptămâni, nu am mai scris niciun articol aici (cu excepția unei scurte meditații, în joia Înălțării). Aș fi dorit să scriu și am avut câteva idei de articole, dar am căutat să elimin orice suspiciune că aș plănui să îmi sporesc popularitatea prin articole incendiare, după cum au sugerat unii dintre cititori. Nu am de gând să dezvolt tema din articolul precedent. Am scris atunci ceea ce am avut de scris, iar cei interesați au citit. Din păcate, articolul nu a generat dezbateri consistente. Am avut câțiva prieteni care s-au străduit din greu să confere discuției decență și coerență, dar au fost nevoiți să abandoneze. Nimeni nu este dispus să își risipească timpul, răspunzând unor replici deșirate și fără conținut. Doresc să le mulțumesc pentru intervențiile lor. Au fost o gură de aer proaspăt.

Chiar dacă nu voi continua tema din articolul precedent, aș dori totuși fac câteva observații pe marginea reacțiilor generate de acel articol. L-am scris, fiind convins că lucrarea unui predicator, al cărui nume nu îl voi mai pomeni, are și va avea efecte negative asupra comunității evanghelice românești. Am fost avertizat că reacțiile vor fi puternice, dar am decis că merită să îmi asum riscurile. Deși am încercat să mă pregătesc din toate punctele de vedere, ceea ce a urmat a fost uluitor. Problema mea nu este că am avut parte de tratamentul unui schnitzel: târât prin ouă, făină, pesmet și prăjit în ulei încins, pe toate părțile….e soartă destul de nobilă până la urmă, nu? Ahh! Depinde totuși și de sufrageria în care ești consumat…, dar să revenim! În cele din urmă, când ieși în spațiul public trebuie să îți asumi anumite riscuri. Nu are sens să te porți ca un copil care iese la zăpadă, iar apoi vine smiorcăindu-se că au aruncat copiii cu bulgări după el. Uluirea mea a fost generată de răutatea, ura și lipsa totală de coerență care au caracterizat o mare parte dintre reacții. Păstrând imaginea de mai sus, aici nu a fost vorba despre o bulgăreală cu argumente, ci despre momentul în care copiii încep să arunce cu noroi și pietre. Am început să scriu, îngrijorat fiind de un caz punctual, dar am sfârșit fiind apăsat de starea în care ne găsim, ca mișcare evanghelică

Articolul este format din două secțiuni.  Prima secțiune conține o sinteză a comentariilor și a reacțiilor primite. Scopul ei nu este să perpetueze tensiunea sau să mă victimizeze, ci să pună degetul pe rană. Nu îmi doresc să accentuez conținutul comentariilor, ci, mai degrabă, problemele mai adânci pe care le indică, dar și posibilele cauze care le-au generat. În cea de-a doua secțiune, voi căuta să identific câteva dintre posibilele soluții.

  1. Un inventar al falimentelor noastre

În general, atunci când comentezi un text, se presupune că l-ai citit și că ai depus un minim efort pentru a înțelege argumentele expuse acolo. Comentariul tău poate să întărească argumentele, să le completeze, să le corecteze, să aducă informații adiționale, să demonstreze falsitatea lor și altele. Din păcate nu așa s-a întâmplat în cazul articolului precedent. Foarte puține comentarii au vizat argumentele articolului, iar marea majoritate au vizat presupusele motivații cu care am scris. În marea lor parte, au fost lipsite de coerență. Au fost persoane care m-au mustrat că fac publică critica unui om pe care ar fi trebuit să îl contactez mai întâi, în privat. Critica aceasta îmi era administrată, bineînțeles, public. Au fost persoane care mi-au scris că această critică publică subminează mărturia comunității evanghelice, iar aceasta în timp ce tocmai acele persoane făceau măcel în secțiunea (publică) de comentarii. Au mai fost și persoane care susțineau că slujitorii trebuie să se respecte și nu ar trebui să se critice. Aceasta în timp ce ei lungeau urechile unuia dintre slujitori, așa nevrednic cum mă găsesc. Ca să nu mai lungesc vorba, au fost și persoane care m-au mustrat pentru că mulțumesc acelora care au apreciat pozitiv articolul meu. M-am întrebat, cu mirare, de ce aceste aprecieri sunt greșite sub articolul meu, dar bine venite în spații asemănătoare, în cantități mult mai mari.

În continuare, am formulat trei probleme majore pe care aceste reacții le-au evidențiat, alături de cauzele pe care am reușit să le identific:

  1. Forme bisericești, dar umplute cu fondul răutății lumești

Nu pot explica, rațional, de ce unele comentarii m-au afectat mai tare decât altele. Unul dintre cele care m-a înțepat destul de tare a venit de la o „soră” care îmi spunea „Pentru noi, sunteți (eu, VF) o nulitate!” Un alt comentator o întreabă: „Mai exact, care noi?” La care dumneaei răspunde: „Pentru noi, cei care așteptăm Cuvântul PROPOVĂDUIT prin fratele X.” Ce se întâmplă aici? Te apuci și alcătuiești un comentariu pe marginea unui articol. Nu comentezi niciun argument, niciun fragment de text din acest articol, ci faci o apreciere dură, directă despre calitatea persoanei care a scris, fără să o cunoști. Un păstor care este „o nulitate” pentru tine. Cireașa de pe tort vine însă în următoarea afirmație: există un alt păstor de la care „aștepți Cuvântul Domnului PROPOVĂDUIT.” Verbul „a propovădui” este unul greoi și nu îl auzi niciodată folosit în vorbirea cotidiană. Este însă un termen folosit foarte frecvent în traducerea Cornilescu a Bibliei și foarte familiar evanghelicilor care o folosesc. Nici noi, evanghelicii, nu îl folosim în viața de zi cu zi, ci doar în contexte eclesiale. Pentru a nu lungi  prea mult vorba, exemplul de mai sus arată cum suntem capabili noi, pocăiții, să îmbrăcăm cea mai pură revărsare de răutate în limbajul nostru bisericesc, clasic, preluat tocmai din Scripturi. Păstrăm cu încăpățânare formele, dar acestea nu mai sunt umplute cu „azimile(!) curăției și ale adevărului,” ci cu „un aluat de răutate și viclenie.” (1 Corinteni 5:8) Din păcate, ceea ce am descris mai sus nu este un incident izolat. Frumosul nostru salut, „Pace!” devine uneori pretextul celor mai înverșunate lupte. „Pace” nu ne mai duce cu gândul la întâlnirea Hristosului înviat cu ucenicii Săi, ci la realitatea teribilă a ipocriziei, descrise de cartea Psalmilor (Psalmul 36:3-4; 64:6c)

  1. Necunoaștere și nepăsare teologică

Articolul meu precedent nu a conținut o analiză doctrinară, dar a făcut referire atât la câteva erori grave de interpretare, cât și la accente teologice greșite. Niciunul dintre cei pe care articolul i-a nemulțumit nu a făcut efortul de a demonstra că aceste argumente sunt eronate sau, cel puțin, de a le corecta. Dimpotrivă, cei mai mulți comentatori au trecut direct la judecarea motivațiilor „ascunse” cu care am scris. Pentru ei articolul nu a fost perceput ca o serie de argumente ce trebuie dezbătute, combătute, corectate sau completate. Ei au ajuns rapid la concluzia că, prin intermediul acestui articol încerc să îmi câștig audiență și să îmi sporesc numărul de vizitatori și vizualizări de pe blog. În această viziune, cel care are numărul cel mai mare de accesări și de abonați are dreptate. Judecând lucrurile din această perspectivă, rezultatele erau zdrobitoare și erau, evident, în defavoarea mea. Cel criticat de mine avea un număr infinit mai mare de vizualizări și abonați. Ce s-a întâmplat? Adevărul a trecut pe plan secundar și totul a fost abordat în termeni pragmatici. Nimeni nu părea deranjat că Biblia este interpretată greșit. (Înainte de a scrie eu articolul, Andrei Croitoru a sesizat abateri doctrinare grave!) Dacă place unui număr mare de oameni argumentul este suficient de puternic. În zadar s-au luptat unii prieteni să îi convingă pe comentatorii respectivi că ADEVĂRUL este criteriul după care evaluăm un vorbitor sau o predică. Conformarea la învățătura Scripturii și la dogmele bisericii este cea care validează sau invalidează, nu popularitatea sau numărul urmăritori. Ceea ce este și mai îngrijorător a fost ostilitatea nedisimulată față de studiu și educație teologică ce a răzbătut din multe comentarii. În cadrul comentariilor făcute, nu doar că lipsa acesteia din urmă nu era percepută ca o lipsă, ci, dimpotrivă, prezența ei se constituia ca un fel de handicap. Ceva de următorul fel: „Teologii sunt de vină pentru starea bisericilor! Huooo! Jos cu ei.” Citind astfel de comentarii am fost dus cu gândul la anumite evenimente postdecembriste din țara noastră. Noi, evanghelicii, ne lăudăm, raportându-ne la alte confesiuni, că suntem oamenii Cărții. Ce-i drept imaginile trandafirii cu Biblii sunt mai numeroase ca niciodată. La fel citatele biblice. Cunoașterea adevărului biblic însă este, pentru o mare parte a evanghelicilor la un nivel extrem de scăzut. Într-un articol ulterior plănuiesc să analizez mai detaliat factorii care au condus la această stare de lucruri.

 

  1. Lipsa spiritului critic

Trebuie să recunosc că au fost și câțiva prieteni buni, care, deranajați de articolul meu, mi-au trimis mesaje private. Au făcut-o cu decență și cu dorința sinceră de a-și clarifica lucrurile. Îi apreciez și le mulțumesc pentru atitudinea și dragostea lor. Aceștia au avut însă, la rândul lor,  un reproș comun. Păstorii ar trebui să se critice unii pe ceilalți doar în spațiul privat, întrucât Facebook-ul și blogurile sunt spații publice unde are acces toată lumea, iar astfel de discuții vor duce la compromiterea mărturiei.

Această insistență de a nu critica public arată că ne lipsește gândirea critică și cultura dialogului. Exprimarea criticii ar trebui să conducă în mod automat la un dialog constructiv. Acolo unde această cultură a criticii civilizate și a dialogului lipsește, orice observație este percepută ca un atac, iar riposta nu va întârzia. Foarte curând totul se transformă într-un spectacol de prost gust care se îndepărtează cu totul de scopul inițial. Mai este însă un element care trebuie pomenit aici. Problema nu ține doar de faptul că ne lipsește o cultură a dialogului, ci ține și de tendința generală a oamenilor de a transforma anumiți predicatori, teologi, scriitori sau alte categorii de persoane publice în „Mesia.” Uităm că și ei sunt oameni cu limitări și cu eșecuri. Că, deși au ajuns mult mai departe decât noi ceilalți, și ei parcurg un proces în cadrul căruia, inevitabil, vor falimenta. Un proces în cadrul căruia au nevoie de răbdare și este nevoie ca și noi să avem răbdare cu ei. Atunci când „mesianizăm” o persoană (ne lipsește un verb pentru această acțiune!) vom primi tot ce face și spune acea persoană, cu inimă largă, dar fără discernământ. Nu doar că noi vom accepta fără rezerve tot ce vine de la persoană respectivă, dar vom respinge cu vehemență orice critică ce îi este adusă. Vom socoti că este datoria noastră să apărăm cu îndârjire natura sacră și infailibilă a persoanei respective. De prisos să mai adaug că această problemă nu ține doar de mediul evanghelic românesc, ci de natura umană, în general. Într-un asemenea context, reacțiile primite la ultimul articol erau previzibile, dar nu justificate. Într-un astfel de context mintea se blochează și respinge automat orice critică adusă așa-zisului „mesia.” În momentul în care un „mesia” dispare, un altul îi va lua locul. Acesta este motivul pentru care adorăm lideri cu derapaje morale șocante pe care ne prefacem că nu le vedem sau le ”justificăm” cu întrebarea „Cum îți permiți să te iei de x?”

Iată trei probleme ale lumii evanghelice: (1) păstrarea unor forme și tipare pe care le umplem cu răutate; (2) lipsa preocupării pentru adevăr, cuplată cu un un dispreț profund față de orice formă de reflecție teologică; (3) lipsa spiritului critic și a dialogului constructiv. Cred că ne este clar tuturor că, în realitate, problemele sunt mult mai numeroase. Le-am enumerat aici doar pe acelea care au fost vizibile în reacțiile la articolul amintit.

  1. Câteva posibile soluții

În continuare voi enunța câteva posibile soluții la problemele enunțate mai sus, fără niciun fel de pretenție că acestea ar epuiza subiectul.

  1. O pistă falsă: eliminarea rețelelor de socializare și demonizarea Internetului

Mai întâi, câteva cuvinte despre o pistă falsă ce trebuie evitată. Trăim uneori cu impresia că Internetul, cu fiica Sa cea mai de seamă, numită Facebook, sunt de vină pentru ceea ce ni se întâmplă. Cred că o astfel de afirmație este falsă. Ceea ce face Internetul-Facebook, alte rețele de socializare, bloguri, site-uri și altele-este să scoată la lumină ceea ce deja exista. Internetul nu produce răutate și îi facilitează manifestarea. Aducând lucrurile în ograda evanghelică, problema s-ar pune așa: în inima multora există răutate, dar cei mai mulți își vor gestiona emoțiile la întâlnirile bisericii și în cadrul altor activități care țin de perimetrul acesteia. Nu la fel se va întâmpla pe rețelele de socializare, unde interacțiunea este una mijlocită, indirectă, unde în loc să privești în ochi partenerul de discuție, îi vezi doar fața zâmbitoare de la poza de profil. (Paradoxal, indiferent de ceea ce spui, aceasta rămâne tot zâmbitoare!!!!) Uneori nu există nici măcar poza, iar informațiile despre cel/cea cu care dialoghezi sunt minime. Într-un astfel de context curajul crește, emoțiile primesc permis de liberă trecere, iar concordanța dintre tastele lovite și străfundul inimilor noastre este una deplină. Răutatea și ura erau cuibărite demult acolo, iar Facebook, ca un prieten grijuliu ce se află, a facilitat doar contextul perfect pentru exprimarea lor. A regizat singurul gen de întâlnire în care o astfel de sinceritate este posibilă. Rețelele de socializare nu creează ura, dar, după cum spuneam o aduc la lumină și, uneori, o intensifică și o întrețin, motiv pentru care, după o perioadă, pot deveni de-a dreptul extenuante. Îi înțeleg pe cei care părăsesc aceste rețele. Viața este mai liniștită fără ele. Personal, cred că soluția optimă nu este părăsirea lor, ci găsirea unei căi prin care să le putem folosi într-un mod responsabil și constructiv. Același principiu poate fi aplicat și pentru următoarele puncte. Nu cred că rețelele de socializare ar trebui blamate pentru faptul că nu cunoaștem nici măcar învățăturile fundamentale ale bisericii creștine, fiind dispuși să îmbrățișăm cu multă lejeritate erezia, dacă este ambalată atractiv. Dacă în anii trecuți exista mai mult stabilitate doctrinară cred că, în mare parte, acest lucru se datora faptului că nu existau alternative. Cărțile ajungeau greu. Călătoriile erau imposibile, iar internetul nu exista, astfel că stăteam acasă și frecventam bisericile noastre locale. În perioada de față am ajuns și noi în „piața mare,” unde la tarabe se vând tot felul de preparate teologice, bune și rele. În general, le alegem pe care care încântă pe loc papilele gustative, în detrimentul unei diete sănătoase. Dacă eliminarea Internetului nu este soluția, care ar fi câteva posibile direcții?

  1. O necesitate absolută: redescoperirea ucenicizării

Poate că deja s-a vorbit prea mult despre ucenici și uncenicizare în ultimii ani și am obosit să auzim acești termeni. Totuși, faptul că se vorbește mult nu înseamnă că se face mult. Când vorbesc despre ucenicizare, mă refer la faptul că fiecare membrul al bisericii trebuie să fie ajutat pentru a crește și pentru a se maturiza. Continui să cred, cu încăpățânare și împotriva trendului, că predicarea consistentă este instrumentul indispensabil pentru atingerea acestui scop. Ucenicizarea înseamnă însă mai mult decât atât și trebuie însoțită și de alte acțiuni. Unul dintre lucrurile esențiale pe care trebuie să le facem este să creăm acele contexte în care credincioșii să se simtă liberi să pună întrebările! În momentul acela vom putea înțelege clar ce se află în inima lor și care este gradul lor de maturitate. Dacă biserica este de dimensiuni mai mici, poate că lucrul acesta ar fi posibil chiar în cadrul întâlnirilor de duminica. Dacă vorbim despre biserici mai mari, lucrul acesta este imposibil în plenul întâlnirilor. Există însă soluții. Se pot organiza întâlniri pe grupe de vârstă sau se pot organiza grupuri mici care, pe lângă întâlnirile din plen, se pot întâlni separat, în timpul săptămânii. Pe lângă acestea, se pot organiza programe de mentorare, alături de vizite și întâlniri pastorale.

Beneficiul unor astfel de contexte mai restrânse este nu doar că cei implicați vor putea pune întrebări, dar vor putea fi ei înșiși. Vor putea fi autentici și poate vor avea chiar curajul să împărtășească din luptele pe care le duc cu păcatul și ispita sau vor recunoaște că au nevoie de ajutor în familiile lor. Am ajuns să fim îndrăgostiți de forme și trăim cu iluzia că totul este bine, atâta timp cât reușim să le menținem. În ciuda acestei convingeri, formele nu sunt adeseori decât masca (iată un cuvânt popular!) pentru cele mai hidoase păcate. La fel de greșit este că crezi că dacă ai schimbat formele, lucrurile se rezolva automat. Uneori, aceasta înseamnă doar că răutatea și-a tăiat blugii și s-a făcut modernă. Preocuparea noastră nu ar trebui să fie nici încăpățânarea de a rămâne blocați în trecut, nici revizionismul, ci autenticitatea vieții noastre de credință.

După anii de slujire pastorală sunt pe deplin conștient că e greu! Știu sună ciudat, dar nu toți își doresc maturizare și discernământ. Poate că lucrurile par diferite din exterior, dar slujba de păstor este una istovitoare. Îmi sunt simpatice textele în care se postulează ce trebuia „să facă biserica!”….ca și cum biserica ar fi o „super-woman” care trebuie doar să se apuce de treabă. Revenind, chiar dacă este greu, trebuie să generăm aceste contexte în care oamenii să își exprime întrebările, să aibă curajul mărturisirii și să fie ajutați să crească. În contextul în care lucrul acesta nu se întâmplă în cadrul bisericii locale, oamenii își vor căuta răspunsurile în spațiul virtual. Vor ajunge acolo lipsiți de discernământ, dar cu satisfacția că au găsit păstorul/ predicatorului care îi înțelege, care vorbește pe limba lor. Meritul va fi suficient de mare și toate celelalte păcate îi vor fi iertate predicatorului respectiv. În felul acesta ajungem la fenomene ca acela pe care l-am descris în articolul anterior. Apropo, unul dintre lucrurile cu care lucrarea abordată critic în acel text câștigă foarte mult este tocmai posibilitatea de a pune întrebări! Nu am fost impresionat nici de calitatea întrebărilor, nici de profunzimea răspunsurilor, dar faptul că oamenii doresc să întrebe și apreciază posibilitatea trebuie să ne dea de gândit și să ne motiveze la acțiune.

  1. O reîmprospătare a predicării

De mulți ani se tot cântă prohodul predicării. Se susține că este perimată și că trebuie să fie înlocuită cu alte forme de discurs. Nu împărtășesc această viziune și cred cu tărie că biserica lui Hristos are nevoie de o predicare plină de autoritate. Autoritatea nu este fundamentată în predicator, ci în Cuvântul infailibil pe care îl predică. Problema mediului evanghelic nu ține de actul predicării- se predică mult- ci de calitatea acestui act. Din ceea ce am observat până acum, predicarea noastră este un eminamente morală, etică. Ar fi un lucru foarte bun, dacă nu ar lipsi dimensiunea teologică sau doctrinară. Mai simplu și mai concret, predicăm foarte mult despre ceea ce ar trebui noi să facem și prea puțin despre ceea ce Dumnezeu a făcut pentru noi. Suntem atât de preocupați cu multitudinea de imperative etice, încât uităm să ne oprim și să vedem măreția lucrării lui Dumnezeu, grandoarea planului Său, Slava Evangheliei lui Hristos. Uităm ceea ce spunea Domnul nostru: „Scripturile mărturisesc despre Mine!” (Ioan 5:39). Este ca și cum am predica doar din a doua parte, cea practică, a epistolelor pauline, uitând că tocmai Evanghelia Slăvită din prima parte ne oferă, prin puterea Duhului Sfânt, o motivație suficient de puternică pentru a împlini imperativele etice. Da, este absolut necesar ca predicarea noastră să nu piardă dimensiunea ei etică, dar și mai important este ca aceasta să păstreze dimensiunea doctrinară care dă substanță și viață dimensiunii etice. Să ne facem timp să vorbim despre măreția planului pe care Tatăl l-a alcătuit, despre lucrarea perfectă a Fiului și despre cum Duhul Sfânt o desăvârșește în viețile noastre. Să Îl prezentăm pe Dumnezeul Triunic în toate splendoarea Ființei și a lucrării Sale.

De ce au succes mesajele apocaliptice? Tocmai pentru că prezintă gloria planului divin în curgerea lui glorioasă prin istorie. Din păcate, cei mai mulți predicatori distorsionează lucrurile și ciuntesc gloria acestui plan, insistând asupra preciziei și legându-l de evenimente contemporane. În timp ce corectăm aceste abuzuri, să ne ocupăm și de partea pozitivă a lucrurilor. Să prezentăm planul divin în toată gloria în care îl prezintă Scripturile.

  1. Recomandările

O ultimă sugestie. (scurtă!) Să ne facem timp să recomandăm cărți, articole, studii, predicatori, platforme de calitate. Nu mulți sunt cei care vor da curs recomandărilor, dar unii o vor face. Să nu ne fie teamă că nu vor reuși să aleagă binele de rău. Dimpotrivă, discernământul lor va crește și vor putea să îi ajute și pe ceilalți. Să nu ne fie teamă că nu ne vor mai asculta pe noi. Un public cultivat și cu o educație teologică solidă este întotdeauna o binecuvântare și nu poate decât să conducă la creșterea calității predicării, a vieții spirituale și a mărturiei bisericii! Ce să mai zic? Așa să ne ajute Dumnezeu pe toți.

Dacă se găsește cineva care a avut răbdare să citească până aici, are parte de aprecierea și mulțumirile mele! Am dorit să enunț principii generale și sper că nu vor exista persoane care să se simtă lezate de cele spuse mai sus. Sunt un credincios evanghelic și îmi pasă tare mult de ceea ce se întâmplă cu bisericile noastre. Scriu ca unul care luptă, care se întreabă, care uneori bâjbâie. Să ne silim, precum înaintașii noștri, să croim cărări drepte pe care să poată merge și cel ce șchioapătă, lăsând în urma noastră o moștenire valoroasă, de care să nu ne rușinăm nici noi în fața dreptei judecăți și nici cei ce ne urmează, în generația lor. Să ne amintim că suntem peregrini în drum spre casă. Să nu pierdem calea, să ne sprijinim unii pe alții și, atât cât putem, să îi ajutăm și pe alții să o găsească. Și să nu uităm unul dintre motto-urile reformatorilor, un motto pe care îl iubesc mult: Post tenebras lux! Să fim cu nădejde!

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized

Natura proclamă, în felul ei, Înălțarea Domnului!

Natura proclamă și ea, în fel și chip, Înălțarea Domnului nostru Isus Hristos. Nu este de mirat lucrul acesta, atunci când înțelegem că „toate lucrurile au fost făcute prin El și nimic din ce-a fost făcut n-a fost făcut fără el” sau, în cuvintele apostolului Pavel, „toate au fost făcute prin El și pentru El?” Simt nevoia să fac o paranteză, pentru ca nimeni să nu mă înțeleagă greșit. Înălțarea lui Hristos, semnificația ei și binecuvântările pe care le aduce ne sunt revelate în Cuvântul tare și clar al Sfintelor Scripturi. Odată ce am înțeles lucrarea lui Dumnezeu prezentată acolo însă, vom găsi ecouri și chipuri ale ei în întreaga creație.

Nicole Velimirovici a fost acela care a descoperit o imagine splendidă a Înălțării, privind în natură. Îl voi lăsa pe el să vorbească:

„Când vine frigul și nu mai găsesc de mâncare, rândunelele pornesc la drum, spre țările calde, unde au hrană și soare din bleșug. O rândunică zboară înainte, încercând văzduhul și deschizând drum celorlalte; după ea urmează tot stolul. Când sufletele noastre flămânzesc aici pe pământ, când frigul morții se apropie, unde este o rândunică precum aceea, să ne ducă spre un loc cald, unde avem bleșug de soare și de mâncare? Este un astfel de loc? Este, oh, este o asemenea rândunică? (…) Vorbind despre rândunica salvatoare, veți vedea că mă gândesc la Mântuitorul Isus Hristos care se înalță. N-a spus El despre Sine că este Calea? N-a spus apostolilor Săi: „Mă duc să vă pregătesc un loc? (….) Mă voi întoarce și vă voi lua cu mine?” Păcatul a tăiat lui Adam și tuturor urmașilor lui aripile și ei au căzut de la Dumnezeu și i-a orbit praful din care au fost făcuți, praful trupului. Hristos, Noul Adam, primul OM, Întâiul născut dintre oameni, S-a ridicat cel dintâi la cer pe aripi de duh, la scaunul veșnicei slave și puteri, făcând astfel drum către cer și deschizând porțile cerului pentru cei ce-l urmează pe El cu aripi netrupești -așa cum vulturul face drum puilor săi, așa cum rândunica tăind cu aripa-i potrivnicia greului văzduh, merge înainte arătând stolului calea.” (Nicolae Velimirovici, Predici, p. 298-299)

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized

O abordare critică a lucrării de predicare a pastorului Florin Antonie

 Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu și de folos ca să învețe, să mustre, să îndrepte, să dea înțelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârșit și cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.

2 Timotei 3:16-17

De aceea, mustră-i aspru, ca să fie sănătoși în credință și să nu se țină de basme evreiești și de porunci date de oameni care se întorc de la adevăr.

Tit 1:13-14

  Am scris cu plăcere cele mai multe articole publicate pe acest blog. Nu și acesta. Aș împacheta cu bucurie laptopul pentru a face o plimbare lungă în livada de lângă casă sau pentru a urca pe deal, de unde se vede Țara Hațegului pe înserate (la ora publicării e prima parte a zilei. Am început să scriu cu mai multe zile în urmă). Nu mi-au plăcut niciodată controversele. Mă obosesc grozav. Așa cum remarca recent un bun prieten, „nu țin la tăvăleală.” Nici nu sunt interesat să câștig popularitate în mediul virtual. Sunt tare mulțumit cu viața liniștită pe care o trăiesc. Am trăit suficient de mult ca să realizez că liniștea și pacea sunt daruri foarte scumpe și tot mai rare. Am ales să scriu acest articol pentru că socotesc că bisericile și credincioșii trebuie să fie avertizați în legătură cu lucrarea de predicare a pastorului Florin Antonie. Motivele pentru care cred că trebuie avertizați se vor clarifica pe măsură ce scriu. Înainte de a porni la drum, voi căuta să fac câteva precizări și să anticipez câteva obiecții.

            Mențiuni preliminare

(1) Mă voi mărgini la a aborda critic lucrarea publică de predicare a pastorului Florin Antonie. Nu îl cunosc personal și nici nu am căutat să aflu amănunte despre viața personală. Ar fi cu totul nepotrivit și necinstit, aruncând întregul demers în derizoriu.

(2) O  primă posibilă obiecție: Demersul acesta nu ar putea fi catalogat drept bârfă? Nu, pentru că suntem în public. Predicile dumnealui se bucură de o largă răspândire în spațiul virtual, iar atunci când accepți să ieși în spațiul public la un asemenea nivel, trebuie să accepți că vei avea parte de o sumedenie de aprecieri și că o unele vor fi pozitive, iar altele vor fi negative. Cred că o persoană ar trebui să se bucure atunci când este luată în seamă, chiar dacă pentru a fi criticată. Înseamnă că ceea ce face are un impact. Sunt sigur că pastorul Antonie are maturitatea și echilibrul necesare pentru a gestiona lucrarea publică în care s-a lansat.

(3) O a doua posibilă obiecție: Este potrivit ca pastorii să își exprime public dezacordul, atunci când apar diferențe între ei? Da, dar nu oricum. Nu este deloc potrivit ca pastorii să se atace, să se calomnieze, să facă eforturi pentru a-și distruge reputația unul altuia. Ei trebuie să fie un model inclusiv prin modul în care își exprimă dezacordul unul față de celălalt, dar trebuie să o facă, atunci când socotesc că este necesar. Este trist că nu întotdeauna se întâmplă așa, dar vă asigur că mă silesc să scriu evitând orice fel de jignire. Dacă nu ne-am exprima dezacordurile, s-ar ajunge la o uniformizare a gândirii, deloc sănătoasă. Pentru că pastorii sunt activi în mediul virtual, este de la sine înțeles că și dezacordurile, cel puțin parțial, vor fi exprimate tot în mediul virtual. Repet, cu decență și considerație.

(4) Deși abordarea mea va fi una preponderent critică, nu neg nicio clipă că din lucrarea dumnealui de predicare pot fi preluate și învățături bune. Nici nu susțin că nu sunt de acord cu nimic din ceea ce  spune pastorul de la Genesis.

(5) O ultimă precizare, pentru ascultătorii fideli ai pastorului Florin Antonie. Dacă aveți chiar și o vagă presimțire că nu vă puteți gestiona emoțiile și această abordare critică este prea mult pentru dvs., treceți peste acest articol. Mergeți mai departe și nu îl lăsați să vă strice ziua sau să vă producă amărăciune. Dacă doriți să dovediți efectele benefice ale predicării pastorului Antonie în viețile dvs., o puteți face prin îngăduință, comentarii decente, cumpătate și, mai ales, bine argumentate.

Am structurat acest text pe două părți. În prima parte, voi căuta să explic care sunt motivele care stau la baza popularității acestei lucrări de predicare. În a doua parte, voi căuta să semnalez câteva derapaje ale acestei lucrări. Partea a doua este și cea mai importantă și cei care nu doresc să investească prea mult timp în citirea acestui articol, pot trece direct acolo.

Motivele popularității

            De ce se bucură predicarea pastorului Antonie de un asemenea succes? De ce atât de mulți oameni intră într-o stare euforică atunci când ascultă aceste mesaje? Nu nu exagerez atunci când spun euforică. Am citit multe comentarii și am urmărit multe reacții!)

(1) În primul rând, pastorul Florin Antonie știe să își complimenteze ascultătorii. Adeseori, mesajele sale încep cu afirmații în care pastorul își laudă ascultătorii pentru că sunt însetați după cunoaștere. Ascultătorilor li se inoculează ideea că sunt speciali, poate chiar superiori celorlalți, care nu manifestă aceleași preocupări. Este o abordare foarte interesantă pentru că predicatorul nu se laudă în mod direct pe el, ci își laudă ascultătorii care dau dovadă de o profunzime deosebită prin faptul că au ales să îl asculte pe el.

În general, fie la final, fie în timpul mesajelor, ascultătorii, după ce sunt bine plasați pe drumul bătătorit de predicator, sunt îndemnați să cerceteze în continuare, singuri, firul unei idei sau al unui eveniment, ceea ce pe mulți îi face să se simtă foarte bine. Se repetă mereu că ceea ce au auzit ascultătorii sunt taine, sunt profunzimi nemaiauzite, iar apoi sunt îndemnați să meargă mai departe cu cercetarea pe cont propriu. Cum să nu te simți măgulit cânt ești asigurat că de acum încolo ai acces și tu la aceleași profunzimi?

Complimenetele dedicate ascultătorilor nu apar doar la începutul mesajelor, ci și la sfârșit. Atunci, pastorul Florin Antonie are un timp special în care li se adresează, numindu-i „prinți și prințese.” Cu siguranță că orice predicator poate ajunge să folosească această titulatură, atunci când explică statutul copiilor lui Dumnezeu. Pastorul Antonie nu doar că o folosește la finalul fiecărui mesaj, dar, în cadrul fiecărui mesaj, o face repetat. Tot la final, pastorul își face timp pentru a-și saluta ascultătorii din diferite zone, în marea lor majoritate, din România. Cum să nu îți salte inima când tu asculți predica din Urvișu de Beliu sau Prăjoaia și auzi numele localității pomenit în fața tuturor martorilor? Tot în cadrul acestui timp de la final, ascultătorii sunt incluși în familia bisericii Genesis: „Voi toți sunteți Genesis!” Uneori se citesc și numere, întotdeauna de ordinul miilor. Acum, când credincioșii resimt dureros lipsa părtășiei de la bisericile lor, iar unele dintre acestea nu au posibilitatea de a oferi transmisiuni, posibilitatea de a aparține unei comunități de mii și mii de membri este, trebuie să recunoaștem, o perspectivă atrăgătoare. S-a creat sentimentul că este o mare cinste să aparții acestei comunități. Am citit sute și mii de comentarii: oamenii abia așteaptă să intre online și să semnaleze că și localitatea sau zona lor sunt prezente acolo.

În tot acest timp de salutări de la final, pastorul Florin Antonie este foarte emoțional. Este practic vorba despre o efuziune emoțională care pur și simplu te învăluie. Notați vă rog că nu neg sinceritatea ei. În acest punct constat doar prezența ei.

(2) În al doilea rând, pastorul știe să își ambaleze mesajele în promisiuni foarte generoase. Se vorbește despre „deliciile” care ne stau înainte. Este anticipată descoperirea unor lucruri pe care ascultătorii nu le-au mai auzit până acum. Aproape de fiecare dată se creează o aură de mister. De abia după ce această așteptare specială s-a creat, se trece mai departe la mesaj. Din moment ce ai ridicat ștacheta atât de sus, trebuie totuși să oferi ceva special. Nu poți veni cu o predică seacă, pentru că nimeni nu te-ar mai crede. Aici intervine geniul, secretul, pastorului Florin Antonie, după cum se vede la următorul punct.

(3) În al treilea rând, pastorul Florin Antonie pretinde o cunoaștere specială a tainelor vechi testamentare, în mod special a elementelor ce țin de fundalul iudaic al Scripturilor.

Pastorul Antonie pretinde o cunoaștere specială a Vechiului Testament, dar și a tradițiilor evreiești. În felul acesta atinge o coardă foarte sensibilă: dorința oamenilor de a afla tot felul de secrete istorice pe care nu le-au știut până acum. Acesta este un alt element care îi face să se simtă speciali! Ajung să creadă că au urcat pe o treaptă superioară a cunoașterii. Fiecare predică de la Genesis îi determină să creadă că au pășit mai sus, iar maestrul care a descoperit aceste lucruri este și el înălțat mai sus, în viziunea ascultătorilor. O mare parte dintre acestea însă țin de domeniul speculației, așa că m-am întrebat cum de lumea crede așa ceva. Răspunsul vine la următorul punct.

(4) Originile evreiești ale pastorului Antonie. Faptul acesta nu ar fi pomenit, dacă nu ar fi unul dintre elementele cheie în explicarea popularității pastorului Antonie. Poate că mulți dintre ascultători ar fi mai alerți și critici în ascultarea mesajelor dumnealui, din moment ce unele explicații ale textelor vechi testamentare sunt de-a dreptul halucinante. Cu toate acestea, chiar și ascultătorii mai critici se liniștesc, luând în calcul faptul că predicatorul „este evreu și știe ce spune.” De fapt, nu doar că știe ce spune, ci este infailibil în ceea ce spune. Chiar dumnealui face afirmații de genul: „vouă nu vă spune nimic asta, dar un evreu get-beget….”

De fapt, aspectul acesta este evidențiat ori de câte ori apare prilejul. Pastorul Antonie pronunță toate numele ebraice cu un accent deosebit. Revine din nou și din nou la obieceiuri evreiești pe care le explică cu un aer de mister, iar uneori se roagă în limba ebraică.

Voi sintetiza prima parte a acestui text, în care am căutat să identific motivele popularității pastorului Florin Antonie. Astfel, acesta: (1) își complimentează ascultătorii, (2) își ambalează mesajele în formule foarte atrăgătoare, (3) pretinde o cunoaștere specială a unor taine evreiești/ vechi testamentare și (4) se folosește din plin de originele sale evreiești pentru a da greutate mesajelor sale.

În a doua parte a acestui articol voi prezenta câteva dintre derapajele identificate în lucrarea de predicare a pastorului Florin Antonie. Nu o fac în dorința de a vă convinge să nu îl mai ascultați, dar m-aș bucura să o faceți cu mai mult discernământ și cu un spirit critic mai ascuțit.

(1) În primul rând, pretenția obsesiv repetată că oferă ceva nou, că descoperă taine. Lucruri pe care nimeni altcineva nu le cunoaște. Da, suntem cu toții de acord, Cuvântul lui Dumnezeu este fascinant, iar predicatorii care îl studiază cu seriozitate sunt răsplătiți și sunt o binecuvântare pentru cei care îi ascultă. Înțeleg chiar încântarea predicatorului care a descoperit o învățătură/ aplicație/ corelație pe pe care nu o observase până atunci. Cu toții am avut momente în care am exclamat: „Vedeți cât de frumos e construită Scriptura!” sau „Vedeți cât de frumos se îmbină lucrurile!” și altele asemenea. Nu acesta este însă cazul pastorului Antonie. El simte mereu nevoia să evidențieze unicitatea mesajelor sale, într-un mod care sugerează mândrie și centrare pe sine, mascate în complimente aduse Scripturilor.

Dragi cititori ai acestui articol! Fiți sceptici la cei care promit, duminică de duminică, faptul că vă vor livra taine și lucruri nemaiauzite. Părinții bisericii au vorbit, uriașii teologiei din Evul Mediu au vorbit, reformatorii și toți teologii și predicatorii de după ei au vorbit. Vorbim și noi, dar o facem de pe umerii uriașilor și cred că ar fi potrivit să o facem cu mai multă smerenie.

Mai mult ar fi mai potrivit să lăsăm ascultătorii să aprecieze profunzimea sau elementul de nou din mesajele noastre. De ce această nevoie de a crea tu însuți o aură de mister în jurul mesajelor? Dacă tot sunt atât de mulți cei care apreciază, să fie lăsați să o facă. Din ce observ, chiar nu mai este nevoie de niciun soi de încurajări în direcția aceasta, ba dimpotrivă, un dram de moderație ar fi chiar bine venită.

Cu siguranță, dacă cineva ar fi putut pune cap la cap noutăți, corelații interesante din Vechiul Testament, acesta ar fi fost apostolul Pavel. Avea însă alte preocupări. El nu voia să știe în mijlocul bisericilor decât pe Hristos și pe El răstignit. Unul dintre comentatorii de pe live, jubila ascultându-l pe pastorul Florin Antonie,  afirmând că a apărut un nou apostol Pavel. Acest prim punct pune în relief cel puțin o diferență notabilă!

(2) În al doilea rând, o oarecare aplecare, din nou obsesivă, înspre limbile biblice originale. Chiar nu înțeleg, din moment de ce se predică în limba română, de ce se apelează la pronunția evreiască a numelor? Găsesc obiceiul foarte supărător și nu îi văd rostul. Singurul scop posibil este acela de a impresiona ascultătorii, un scop pe care nu îl socotesc nobil. De ce rugăciunea în limba ebraică la final? Nu spune apostolul Pavel că în adunare totul trebuie să fie făcut spre zidire? A produce sunete guturale, tipice limbii ebraice doar pentru a impresiona, este din perspectiva mea un semn de imaturitate și un derapaj. Același lucru îl observ și când vine vorba despre limba greacă. Din nou corecturi peste corecturi: „voi știți așa, dar în greacă e așa.” Sincer, este cam descurajant: te întrebi dacă mai există ceva corect în Biblia pe care o ții în mâini. În al nostru elan tineresc, am trecut mulți dintre noi prin etapa aceasta, atunci când am primit prima Biblie în limba engleză. Este însă o etapă de care procesul de maturizare te face să te rușinezi.

Să mai îmi fie îngăduit să mai subliniez un aspect. Din nou, nu doresc să supăr sau să jignesc. Cred că în ceea ce îl privește pe pastorul Antonie ar mai fi îmbunătățiri de făcut la gestionarea limbii române. Cu toții facem greșeli pentru că emoțiile își spun cuvântul în timpul predicării. Mai mult, pentru unii, exprimarea nu e punctul forte și sunt gata să accept lucrul acesta. Mulți predicatori celebri aveau scăpări gramaticale. Sunt unii predicatori simpli, la țară, care nu au avut posibilitatea să își cizeleze vocabularul sau gramatica. I-am ascultat întotdeauna cu plăcere pentru că erau oameni evlavioși și luau în serios Cuvântul Scripturilor. Sunt sigur că nici la pastorul Antonie nu m-ar deranja lacunele din exprimare, dacă nu ar insistat atât de mult cu corectarea lui Cornilescu, termeni grecești și pronunție ebraică. Lucrurile trebuie puse într-o anumită ordine. Nu cred că e potrivit să faultezi mereu limba în care predici, iar apoi să citești toate numele cu accent evreiesc și să condimentezi mesajele cu „în originalul din limba greacă…”

Am avut în biserică, invitați pentru a predica, profesori experimentați de ebraică și greacă biblică. Au predicat consistent, cu har și putere, dar nu țin minte să fi făcut referire la: „în original….” Aceasta pentru că cei care au într-adevăr cunoștințe solide într-un domeniu, nu vor simți mereu nevoia să le expună constant în public. Bineînțeles cunoștințele au ieșit la iveală în profunzimea predicării. Oamenii au fost apreciați și DUMNEZEU A FOST GLORIFICAT. Nu este acesta singurul lucru care contează?

(3) În al treilea rând, am observat, în mesajele pe care le-am ascultat, o orientare greșită înspre calcularea a tot felul de date și soroace, fără ca acestea să aducă beneficii spirituale. Am ascultat o predică de înviere. Cred că era de anul acesta. Cea mai mare parte a timpului a fost folosită pentru a demonstra că Domnul a fost răstignit miercuri. Argumentul era că sabatul care a urmat zilei răstignirii era unul de sărbătoare, nu sabatul obișnuit, adică ziua a șaptea. Și totuși, textul biblic spune că Domnul a înviat în prima zi a săptămânii, care nu poate fi decât duminica. Există un moment în care predicatorul aproape se pierde, dar apoi își revine și trage viguros de ambele capete. Se ajunge la concluzia că Domnul a fost răstignit miercuri și a înviat sâmbătă la amiaz….Îmi pare rău că de data aceasta trebuie să folosesc cuvinte un pic mai aspre, dar concluzia este aberantă! Nu mă voi opri însă asupra concluziei greșite. Mai problematică este această obsesie pentru date, calendare și zile. Este un studiu care te prinde, dar care, în ultimă instanță, nu aduce absolut niciun beneficiu. Nu sporește nici cunoașterea și nici nu modelează trăirea sau caracterul. Într-adevăr, pastorul oferă câteva gânduri legate de moartea Domnului, dar acestea nu izvorăsc din mesajul prezentat. Nu se constituie drept concluzii ale acestuia, ci, mai degrabă, drept niște reflecții adăugate. Se afirmă mereu în predici că „Dumnezeu lucrează cu o precizie milimetrică,” iar predicatorul Florin Antonie și-a făcut o misiune din a o identifica, prin tot felul de studii amănunțite. Nu cred că e posibil și nu este posibil, pentru că asta ar contrazice învățătura și spiritul Noului Testament. Din nou și din nou, apostolul Pavel îi cheamă pe cei din biserici să nu își mai irosească vremea cu genealogii, cu povești, cu date, cu zile, tocmai pentru că acestea nu aduc un beneficiu spritual. Să presupunem că pastorul ar reuși să demonstreze că Domnul a înviat sâmbătă la amiaz. Teologic și practic acest fapt nu ar aduce schimbări.

A-i motiva pe oameni să ia pixul și hârtia pentru a continua asemenea cercetări înseamnă a le deturna atenția de la ceea ce este esențial înspre lucruri mărunte și nesemnificative. Într-adevăr, inima omului a fost mereu însetată după astfel de detalii, dar ele nu trebuie hrănite de la amvoane. Vă rog să îmi iertați analogia, dar dorința de a cunoaște astfel de aspecte este similară cu dorința românilor de a descoperi tunelurile dacice de sub Bucegi, cu diferență că în acest caz lucrurile sunt translatate în istoria biblică. Ceea ce este chiar mai grav.

(4) În al patrulea rând, pastorul Antonie se folosește într-un mod nelegitim de originile sale evreiești, pentru a da greutate învățăturilor și deducțiilor dumnealui. În mod deliberat, nu voi insista asupra acestui punct, pentru a nu fi înțeles greșit. Voi afirma doar că originile evreiești nu garantează că o persoană va interpreta corect textul biblic, așa cum nici originile românești ale unei persoane nu garantează că va vorbi avizat despre oprea poetică a lui Eminescu sau despre Cazania lui Varlaam. Am insistat să fac această afirmație pentru că știu că mulți acceptă fără critică învățăturile sale, tocmai din această cauză.

(5) În al cincilea rând, în predicile sale există speculații și chiar învățături greșite. Da, sunt de acord, există și adevăr. Tocmai de aceea lucrurile devin și mai primejdioase. Atunci când o eroare e flancată de două adevăruri, există șanse mari să treacă neobservată și să fie înghițită. Nu am ascultat suficient de mult încât să pot creiona sistemul teologic al fratelui Antonie. (Asta presupunând că în spatele mesajelor se află o gândire teologică coerentă.) Ar presupune un efort pentru care pur și simplu nu am timp. Nici nu știu care sunt autorii sau mentorii pe care îi frecventează. Tocmai de aceea, nu voi face afirmații foarte apăsate. În urma orelor de predici ascultate însă, am descoperit trei categorii de erori.

Mai întâi, speculații și înclinații periculoase. Pe ce bază să afirmi că satan a avut rolul de Mare Preot? (Culmea, afirmația e făcută într-un mesaj de Crăciun!!!) Doar pentru că unele dintre pietrele prețioase ale marelui preot din Exodul sunt menționate și în Ezechiel? (O privire atentă va  descoperi că în Ezechiel nici nu sunt enumerate toate pietrle și nici nu sunt  în aceeași ordine.)  Din nou e vorba de speculații pe care unii le vor găsi interesante, dar care sunt fără de folos, iar de data aceasta chiar periculoase. Apoi, se repetă constant în mesajele dumnealui că suntem „emanații” ale lui Dumnezeu. Dacă nu mă înșel, cred că am auzit cuvântul folosit chiar în mesajul din această duminică, din Psalmul 23. Nu îmi dau seama exact cum este încărcată conceptual această noțiune. S-ar putea să fie vorba despre o învățătură greșită sau, în cel mai bun caz, despre folosirea neinspirată a termenului, care poate să îi conducă pe alții la erori.

Apoi, greșeli grave de interpretare ale textului biblic. Cum e posibil să susții că YAHWEH sau YHWH, lăsând deoparte vocalele, înseamnă „Cel cu mâna străpunsă”? Am fost șocat când am auzit explicația. Am luat totuși legătura cu un profesor de ebraică și m-am bucurat să văd că e la fel de șocat ca mine. Nu știu pe ce bază oferă pastorul Antonie fel și fel de explicații numelor evreiești, dar aceasta, cu Numele DOMNULUI, este cu siguranță eronată! În ce mă privește, eroarea aceasta mă face să fiu sceptic în ceea ce privește toate celelalte învățături și cunoștințe de limba ebraciă. Da, sună bine, sună interesant, sună a taină, sună a nou, doar că nu are bază în realitate. Chair sunt curios ce fel de metodă folosește pastorul pentru a conferi semnificații numelor evreiești. Din perspectiva mea e o ciudățenie! Este posibil să fie o tehnică prin care se atribuie un sens fiecărei litere dintr-un cuvânt? Așa pare a proceda, în multe situații. Este o situație tipică. Pe de o parte, predicatorul explică faptul că numele evreiești aveau o semnificație specială și nu erau date, așa cum adesea se întâmplă azi, doar pentru că place sonoritatea. Are dreptate în acest punct, după care începe interpretarea numelor. Chiar nu este potrivit să forțăm textul biblic, pentru a impresiona ascultătorii. Să fim atenți. Citirea unui nume cu accent evreiesc nu garantează acuratețea semnificației prezentate!!!

Există apoi și erori în ceea ce privește aplicația. Nu doresc să redeschid discuția legată de Cina Domnului, pentru că ea a ocupat deja atenția o bucată de vreme. A susține totuși că Cina Domnului nu e valabilă decât dacă te împărtășești cu azimi ( nu pâine) și vin (nu must) este o eroare gravă de aplicație. Este o mostră de legalism sectar. Doar în cadrul sectelor se preiau anumite detalii pentru a fi ridicate la rangul de doctrină. Detalii periferice, cum ar fi alegerea între azimă și pâine, devin criterii ale ortodoxiei (nu în sensul confesional al termenului!!!) Eroarea e cu atât mai gravă, cu cât știi că te urmăresc oameni diferiți, din biserici diferite, cu obiceiuri diferite. A-i îndemna să nu se mai împărtășească dacă nu sunt azimi este un gest incalificabil. Îndrănesc să cred că pastorul Florin Antonie nu a fost conștient de implicațiile afirmațiilor dumnealui.

(6) În al șaselea rând, observ o lipsă de respect față de celelalte biserici și față de ceilalți păstori. Am fost mirat și apoi deranjat să observ cum pastorul Florin Antonie îi numește repetat și insistent, pe toți oaspeții de pe transmisiunea live, Genesis! „Genesis, oriunde ai fi….din Australia și până în frumoasa Românie și iubitul Israel” ș.a.m.d. Nu, ei nu sunt Genesis!, ci, în marea lor majoritate, sunt membri ai unor biserici locale. Găsesc că a le inocula ideea că aparțin unei alte comunități, în vremuri de pandemie, când oamenii nu pot merge la adunările lor, denotă lipsă de caracter. Iertați-mi asprimea în punctul acesta, dar aceste lucruri trebuie spuse și trebuie spuse direct și apăsat! Chiar și înainte de această criză, exista multă confuzie, pentru că oamenii vor să recreeze în bisericile locale tot ce văd pe Internet, refuzând să accepte că uneori nu e posibil, iar alteori e vorba de modele greșite. Nu! Cei mai mulți urmăritori sunt OASPEȚI online ai bisericii Genesis. E o cinste să îi slujești într-un număr atât de frumos, dar a-i convinge că aparțin altei biserici decât celei locale unde sunt membri este un gest cu totul nepotrivit. Aceasta înseamnă să profiți de situația de criză, așa cum o fac cei care vând produse medicinale la suprapreț, doar că de data aceasta, piața e eclesială.

(7) În al șaptelea și ultimul rând, aș mai pomeni, tot ca derapaj chestiunile ce țin de mimica feței și voce. În comentariul de pe FB, din Săptămâna Mare, doar acestea le-am taxat și am fost aspru criticat: „Adică domle, tu nu vezi cât ești de enervant? Că ai gesturi și ticuri supărătoare?” De acord. Sunt enervant. De când trasnmit în fața camerei și fac înregistrări, a devenit și mai clar. Sunt rârâit și sâsâit. Am un fel de a închide ochii și de a strânge din ochi, când predic….insuportabil! DAR, niciunul dintre aceste lucruri NU sunt regizate. Așa sunt, așa m-a făcut și dăruit Creatorul. Probabil sunt lucruri care să îmi amintească mereu că  depind de Harul lui și nicidecum de abilitățile mele. Nu cred că greșesc când suspectez că pastorul Antonie regizează destul de mult. De ce să te tot încrunți? De ce să te joci intenționat cu vocea ? Din nou, am verificat și cu alte persoane, care au observat același lucru. Nu mă înțelegeți greșit. Nu am absolut nimic cu privire la vocea și înfățișarea predicatorului Florin Antonie. Dimpotrivă, cred că are o postură potrivită pentru predicare și dacă nu ar mai face eforturi de regizare, chiar ar fi plăcut și i-ar sta foarte bine. Dacă nu ar fi fost toată regizarea asta vocală și de mimică a feței, cred că aș fi trecut mai departe și acum mi-aș fi văzut de treburi. Am fost însă „lovit” de modul de prezentare al predicii. Pe lâgnă astea, mai este și acel sunet constant, acel pocnit al gurii, făcut de oamenii care sunt mulțumiți cu ceea ce spun. Nu știu dacă avem un cuvânt pentru asta. Poate în originalul din limba greacă sau ebraică. (Promit că e singura ironie…)

Am isprăvit! Încă o dată, doresc să îi asigur pe toți cititorii, simpatizanți ai pastorului Florin Antonie sau nu, că nu am scris cu scopul de a face scandal sau de a jigni. Cei care mă cunosc știu că nu îmi stă în fire. Chiar anticipez cu groază posibilitatea de a fi târât în discuții tensionate și imposibile. Așa că, înainte de a scrie aceste ultime rânduri, m-am oprit și m-am rugat sincer pentru Florin Antonie, pentru biserica Genesis și pentru toți ascultătorii lor! Rugăciunea ne ajută întotdeauna la limpezirea gândurilor și a motivațiilor. Cred că dacă ar fi dispus să corecteze anumite excese și tendințe, Florin Antonie ar putea face o lucrare foarte eficientă și frumoasă. Să ne ajute Domnul așa să lucrăm, încât să nu ne rușinăm în fața scaunului de judecată a lui Hristos.

sursă foto: aici.

 

 

Publicat în Uncategorized

Ziua perfectă de Florii, anticiparea Zilei neînserate a Învierii…

Există, de partea asta a veșniciei, clipe perfecte?  Zile, săptămâni? Nu știu sigur, dar știu că noi le așteptăm și le râvnim. Aproape că aș îndrăzni să spun că ieri, de Florii, am primit în dar o astfel de zi:

Am ieșit în curte, de dimineață, și socru-meu vedea de animale și cânta fără rețineri, fără să știe că îl urmărește cineva. Cafeaua n-a ieșit nici prea tare nici prea slabă. Am ieșit un pic în ogradă (livadă) și mai mulți pomi înfloriseră. Au înflorit și piersicii și florile unui piersic roz se amestecau cu cele albe ale părului de după gard. Albinele își începeau timide munca..era o pace acolo, un aer de rai. Deși nu am fost acolo, știu că așa ceva ar trebui să fie.

Ne-am închinat online și, minune, n-a căzut semnalul. A fost un serviciu pe care l-a ținut colegul meu și am mulțumit Domnului că a venit la Betania și lucrăm atât de bine împreună. Și am stat la masa de prânz și ne-am săturat și am povestit. Apoi, am ieșit din nou în ogradă, dar de data asta m-am plimbat cu Ginny. I-am arătat ce grămadă mare de crengi am strâns după ce am curățit pomii ieri și ce crengi groase am reușit să tai cu un clește special, iar ea se mira și mă lăuda…am fost până la râul din capătul grădinii și am ascultat apa. Am încercat să ne facem un selfie sub părul înflorit. Am râs din nou și ne-am dat seama că habar nu avem să facem așa ceva și că oricum suntem prea grași și netunși să postăm poza…

Ceva mai târziu, am ieșit din nou înspre ogradă, dar de data asta nu am mai intrat. Socru-meu, din nou fără să știe că îl observ, stătea pe un scăunel, lângă niște pomi, citea din Biblie, iar câinii stăteau culcați liniștiți lângă el. Am făcut doar o poză, pe furiș, și am venit înapoi.

Și a veni seara și am mers din nou printre pomi. Pacea și aerul de rai erau încă acolo, ba încă atmosfera era mai intensă. Nu era nici prea cald, nici prea frig. Adia vântul, dar deloc supărător. Soarele se odihnea blând peste iarbă și învăluia totul într-o lumină omniprezentă, care rămânea totuși discretă. Și, da!, unul dintre câini a sărit pe singurii pantaloni buni, de duminică, pe care îi am pentru perioada aceasta, dar n-a lăsat urme. (Nu-i acesta rai? Să sară câinele pe tine, să te bucuri de el și să nu te murdărească!) Retezatul și celelalte vârfuri erau acoperite de zăpadă, dar învăluite de același soare. Venea de-acolo o chemare intensă, care te face să te înalți.

Ziua am încheiat-o cu o întâlnire online cu câteva zeci de frați și surori din Betania. Când spun frați și surori, exact asta vreau să spun și nu e nicidecum o formalitate. Am ajuns mai târziu și am căutat să intru pe furiș ca elevul întârziat. Erau vorbe multe, voie bună…glume, râsete, așa cu stă bine unei familii. Ne tot observam și ne descopeream unul pe altul de parcă nu ne mai văzuserăm până atunci. Și, într-un fel, cred că această perioadă ne-a ajutat să ne vedem așa cum nu ne-am mai văzut până acum. Din cauza conexiunii slabe, a trebuit să părăsesc întâlnirea, dar am făcut-o cu mare mulțumire, recunoștință și speranța că, vorba apostolului Pavel, vom avea fericirea să ne vedem curând.

Și am stat eu și m-am gândit, în timp ce se lăsa seara, că nu m-aș supăra dacă Dumnezeu ar apărea la o margine a cerului, precum o mamă la marginea satului, pentru a-și chema copilul acasă. Ce lină ar fi trecerea către acasă…Și m-am mai gândit că așa a fost și la Intrarea Domnului în Ierusalim. O zi frumoasă, aproape perfectă. Săptămâna însă a continuat. S-au reluat controversele. Au venit spaimele și agonia de joi și negura și hăul de vineri. Doar că a început o nouă săptămână, iar aceasta a început cu Învierea. E săptămâna cu o singură zi. Ziua neînserată. Mai avem parte și aici de zile de Florii, zile frumoase, dar urmate mereu de zile grele și înnegurate. Vom trece însă peste toate pentru că, Slavă Domnului, istoria se termină cu Învierea. Cu ziua Perfectă. Și dacă e perfectă, e fără sfârșit. Există zile perfecte aici? Și da și nu! Mai mult nu, pentru că dacă ar fi perfecte, ar fi fără sfârșit.

P. S. Vă las și câteva poze.

 

Publicat în Uncategorized