Seminarist cade în leșin după ce i se prezintă pentru prima dată calvinismul

Mare agitație într-unul dintre dormitoarele seminarului baptist, după ce unul dintre seminariștii de anul I a leșinat. Leșinul a survenit după ce acesta a stat de vorbă cu câțiva studenți din anii mai mari. Aceștia i-au prezentat bobocului doctrinele calviniste. Studenții de față spun că pe fața acestuia se citea o încântare crescândă: „era ca și cum percepea o lumină ce venea de dincolo și care nouă, celorlalți, ne era inaccesibilă.”

După ce și-a revenit din starea de leșin (studentul preferă să o numească „răpire sufletească”) acesta a relatat, în versuri: „Mă aflam într-un câmp de lalele/ iar un om cu fața lungă, șapcă și barbă înainta printre ele./ Rupând-o pe cea mai mare și mândră, către mine grăi/ în semnul acesta vei birui.”

O comisie formată din specialiști calviniști însă, a pus la îndoială autenticitatea acestei experiențe. Aceștia au declarat că în general, calvinismul nu face casă bună cu experiențele și, în niciun caz, cu poezia sau alte forme de artă. Mai mult, aceștia au subliniat că marele reformator nu cunoștea TULIP-ul și, cel mai probabil, nici nu ar fi fost de acord cu el…

Studentul era să leșine din nou, într-una din zile, când unul dintre profesori i-a cerut să-și dea jos căștile. Colegii lui au sărit în ajutor și i-au reintrodus căștile în urechi, explicând cu un zâmbet înțelegător că este vorba de doza zilnică de Piper, fără de care studentul nu mai poate trăi.

O altă încercare de BB românesc. Ca să…nu știu, mai ziceți și voi!

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Participant la închinare în Biserica Baptistă Away with the past amendat pentru că a apărut cu costum și cravată

Întâlnire cu incidente duminica trecută în cadrul Bisericii Baptiste progresist-moderniste Away with the past (Gata cu trecutul) dintr-un mare oraș al patriei. Incidentele au fost cauzate de un participant la închinare. Acesta a venit îmbrăcat în costum și cu cravată. Autoritățile au fost imediat alertate. Până la sosirea acestora, copiii au fost urgent evacuați din sală pentru a nu fi contaminați cu astfel de anti-modele.

În timp ce poliția locală evacua participantul recalcitrant, conducerea bisericii a declarat autorităților că în această biserică domină un spirit de libertate deplină: „Am fost prea mult timp striviți sub talpa legalismului. Acum când ne-am eliberat nu vom mai permite astfel de manifestări.” Cetățeanul recalcitrant a scăpat cu amenda minimă, dar a promis în scris că de acum încolo va veni doar în blugi pe care îi va tăia în mai multe locuri. Mai mult, își va lăsa o barbă deasă și își va cumpăra ochelari cu rame groase, deși mărturisea că vederea îi este foarte bună.

Mai mulți membri ai bisericii și-au exprimat dezaprobarea și față de conduita individului în timpul închinării: „Nu a ridicat mâinile o dată! Nici măcar nu închidea ochii în timpul cântărilor. Ce să mai vorbim de legănat, care ține de o spiritualitate profundă la care omul nu va ajunge probabil niciodată!”

P.S. La ora scrierii prezentului articol, comitetul bisericii a declarat că omul a apărut duminica trecută, dar total transformat. Și-a tatuat numele bisericii pe piept și purta două brățări cu WWJD….în semn de apreciere i s-a oferit locul de sub boxă și porție dublă de cafea și gogoși.

Notă: Acest articol este o încercare de BB, adaptat la mediul evanghelic românesc. Poate că vor înțelege și progresist-moderniștii că trecutul e totuși valoros și că uneori sunt mai legaliști decât noi, blocații în liftul trecutului.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Fanfara bisericii în cartea recordurilor!

Fanfara bisericii baptiste din localitatea Borhot (județul Bihor, Arad, Caraș Severin sau Cluj) a intrat în cartea recordurilor pentru cel mai lung „cârnaț” de cântări cântat vreodată de o fanfară. Se pare că fanfara a ajuns la performanța remarcabilă de a cânta prima sută de pagini din cartea de cântări. Cântarea a început la 18:10 și s-a finalizat la 19:45. Programul bisericii a fost împodobit și cu alte cântări de fanfară, după care a urmat orchestra, corul bărbătesc și cel mixt. Programul s-a prelungit mult în noapte și nu a mai lăsat timp de predică. Oricum predicatorul a afirmat cu multă blândețe că nu mai e nimic de adăugat dacă cei de față au fost atenți la program. Surse din interiorul familiei susțin totuși că acesta nu își pregătise predica pentru că a venit acasă cu indigestii serioase de la conferința păstorilor la care tocmai participase.

Evenimentul nu a fost lipsit de incidente. Unii fanfariști au roșit atât de tare, încât asistența a devenit îngrijorată. Mai mult, în timpul lungii cântări, sala a fost invadată de un miros puternic de…spirt. Dirijorul fanfarei, fratele Pruneanu, neagă faptul că vreunul dintre fanfariști ar consuma băuturi de acest fel. Afirmațiile sale sunt întărite și de către fratele Cazan, trombonistul.

Totul s-a încheiat cu o agapă la care au fost invitați toți supraviețuitorii…

Notă: acest articol e o încercare de BB adaptat la mediul evanghelic românesc. Poate mai se aerisesc și adunările noastre și ies spirturile, mă iertați, spiritele, rele afară.

Cute cartoon brass trumpet musical instrument with a happy smiling face isolated on white

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Membră a bisericii pusă sub disciplină pentru că nu a postat poze cu trandafiri și urări!

Lăcrămioara Ghiocel, membră a bisericii baptiste din localitatea Trandafirești, a aflat cu stupoare că biserica a luat măsura punerii ei sub disciplină. Motivul? Timp de două săptămâni, pe peretele ei de Facebook nu a mai apărut nicio postare cu „Să aveți o zi binecuvântată!”, însoțită de binecunoscuții trandafiri roșii sau albaștri. În justificarea redactată de comitetul bisericii se poate citi: „Deși înțelegem că Ghiocel Lăcrămioara este extrem de ocupată cu sarcinile casei, dar și la locul de muncă, lipsa acestor postări este expresia supremă a unei totale nepăsări, atât față de cele spirituale, dar și față de comunitatea de credincioși.”

În cazul în care situația nu se va remedia, Lăcrămioara Ghiocel va fi scoasă din evidențele bisericii. Tot în adresa primită de la comitetul bisericii se menționează că biserica nădăjduiește totuși ca persoana în cauză să fie reabilitată. Ca un semn al îndreptării, acesta trebuie să posteze în fiecare zi o poză cu trandafiri și cu mesajul: „O zi binecuvântată vă doresc.” Aceasta poate să fie creativă și să varieze mesajele: ”O zi binecuvântată tuturor prietenilor mei sau O zi binecuvântată oriunde ”vați” afla.” Mai mult, pentru o creativitate sporită e permisă chiar schimbarea culorii trandafirilor. Comitetul însă nu permite schimbarea florii sau o schimbare substanțială a mesajului. Pentru o reabilitare  mai grabnică, se recomandă ca Ghiocel Lăcrămioara să tasteze 50 de AMIN-uri pe zi, indiferent de mesajul postărilor!

Notă: acest articol este o încercare de BB pentru mediul evanghelic românesc. Poate mai ieșim din „lanurile” de trandafiri și munții de sclipici pocăiesc. Poate….

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Corul studenților (din toate timpurile!) la Betel și Betania!

Pe 6-7 mai, la Timișoara se desfășoară Remember-ul Corului Studenților. Mâine, corul extins (aproape de 200 de persoane!), format din studenți din toate timpurile, va cânta la două biserici din Timișoara:

-de dimineață, la Biserica Baptistă Betel, începând cu orele 10:00.

-seara, la Biserica Baptistă Betania, începând cu orele 18:00.

Vă așteptăm cu drag!

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Nu vă jucați cu duminica! (2)

Articolul acesta se dorește a fi o continuare a primului articol, cu același titlu. În prima parte aș dori să arăt că înțeleg chemarea creștinului de a sacraliza fiecare loc și fiecare zi. În a doua parte, voi căuta să arăt că aceasta nu exclude, ci chiar presupune existența unui timp și loc special de închinare. Adică, folosind limbajul consacrat, a doua parte se constituie ca o pledoarie pentru a merge duminica la biserică. Nu ca să ne facem mai răi, ci mai buni. În ultima parte a articolului, voi căuta să arăt superficialitatea argumentelor celor care intră cu toporul în locurile sacre, dispuși să trântească la pământ tot ce apucă.

Un nou templu: trupul nostru!

În Noul Legământ, rolul templului nu a fost preluat de clădirea bisericii, ci de trupurile noastre. Apostolul Pavel arată cât se poate de clar că trebuie să ne strunim trupurile  pentru că acolo locuiește Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, persoană divină. Privilegiu extraordinar, responsabilitate imensă. Să înțelegem: Dumnezeu nu rămâne închis în biserică, așteptând să apărem noi duminică dimineața și seara + seara de vineri/joi/miercuri.  El este cu noi în fiecare clipă., iar asta trebuie să modeleze trăirea noastră nu doar în timpul întâlnirilor bisericii, ci în fiecare clipă. Este insuportabilă ipocrizia omului care merge la biserică și joacă teatru: merge în misiuni, se roagă pompos, dar  în familie și la lucru e fiară sălbatică. Nimic nu L-a deranjat pe Domnul nostru mai tare ca genul acesta de atitudine. Îndrăznesc să spun că un astfel de om e mai departe de Împărăție decât cei de la Balauru (birt din TM).

În continuarea celor de mai sus, în Noul Legământ, biserica este formată din pietre vii. Biserica suntem noi. Biserica e comunitatea care se adună într-o clădire, clădire ce se poate schimba de-a lungul timpului. Biserica rămâne biserică și dacă pierde clădirea. În unele locuri, a rămas doar clădirea, dar, din moment de nu mai sunt credincioși, nu mai poate fi vorba despre biserică. S-ar putea să vină vremuri de persecuție, de război de sărăcie în care să nu mai avem privilegiul unei clădiri în care să ne întâlnim. Poate că biserica se va muta din nou în case…Domnul știe. Un lucru e clar: nu va fi mai puțin biserică! Pe vremea comuniștilor biserica era adeseori o șură în care tinerii se întâlneau pe ascuns pentru studiu biblic. Uneori e vorba despre un vârf de munte sau celulă de închisoare. Faptul că astăzi avem clădiri, cu toate facilitățile, este un privilegiu de care trebuie să ne folosim și pentru care să fim mulțumitori.

Un al treilea considerent pe care l-aș face este că Noul Testament nu oferă rețete fixe, nici spațiale, nici temporare, cu privire la întâlnirile bisericii. Nu ni se spune de câte ori, nici la ce oră, nici unde. Nici nu ni se oferă o structură fixă a programelor.  Mă amuză și mă întristează că încă mai sunt credincioși înțepeniți în structuri fixe, care nu sunt dispuși să schimbe nimic. Să fie clar: asta nu e încremenire în Cuvântul Scripturilor, ci în cultura anilor….50-60-cel mult 70 și nu e de folos nimănui.

După enunțarea acestor considerente, s-ar putea să vină întrebarea: atunci de ce te agiți așa? De ce mai avem nevoie de un timp și loc special? De ce să fim duminica la locul de închinare? Să mă explic:

Pledoarie pentru a merge duminica la biserică

Pentru că doresc să mă întâlnesc cu frații și surorile mele, pentru că acolo este familia mea. Legătura pe care o am cu frații și surorile din adunare este mai puternică decât orice altă legătură. Adresarea „frate-soră” este mai mult decât un mod frumos de exprimare, considerat de unii total perimat. Chiar cred că este vorba despre frați și surori. Avem același Tată, suntem salvați de la moarte prin același sânge vărsat și locuiți de același Duh Sfânt. Dacă acestea sunt realitățile care contează pentru tine, vei căuta pe cei care le împărtășesc. Altfel suntem extrem de diferiți: tineri și bătrâni, mai avuți și mai lipsiți, mai școlați și mai simpli, mai sănătoși și mai bolnavi, celebri sau oameni de rând…Duhul Sfânt ne aduce împreună. În cele din urmă, biserica este o minune!

Pentru că deși Noul Testament nu oferă chestiuni fixe, ne oferă perspectiva unor oameni care doreau să fie mereu împreună și aveau nevoie să fie împreună. Creștinismul individualist de sorginte vestică este total străin spiritului Noului Testament. Văd acolo credincioși care jertfeau, renunțau și riscau pentru a fi împreună. Întrebarea cu care rămâi în minte după ce citești NT nu este „Nu e prea mult? Pe care să o tăiem?” așa cum adesea se întâmplă azi. Dimpotrivă rămâi cu imaginea unor oameni setoși după cât mai multă părtășie! Să înțelegem însă că biserica este mai mult decât un club. Și un club de alpiniști de pildă, are nevoie de întâlniri pentru ca membrii săi să se cunoască, să se încurajeze, să planifice expedițiile. În ce privește întâlnirile Bisericii, acestea trec dincolo de chestiuni administrative. Pe lângă legătura organică, creată de Duhul Sfânt care ne locuiește și ne pune împreună în Hristos, există darurile spirituale pe care același Duh le dă pentru zidirea bisericii. Deci, dacă doresc să cresc spiritual, să mă maturizez, am nevoie de darurile pe care Duhul le-a dat fraților mei.

Tare mă tem că cei care decupează cu voioșie din întâlnirile bisericii nu au ca prioritate supremă creșterea spirituală, ci sunt mânați în luptă de alte motivații, dintre care comoditatea,  a fi în trend, divertismentul sunt doar câteva. Când inima ta e la mall, la sală, în salonul auto, pe plaja din Grecia, în hamacul din curte, în frigider sau în oala cu tot felul, nu te mira că biserica e un chin….Tendința va fi să spui că e plicti, că e irelevant, că e prea lung. Gândește-te totuși și la inima ta! Dacă viața-ți este plină de Hristos și călăuzită de Duhul, inima ta va rezona cu inimile fraților. Vei simți că ești acasă. Dacă nu, nu!

Pentru că avem aceeași țintă: CERUL. Acum ne întâlnim și ne despărțim. Ne apropiem însă de acea întâlnire a bisericii care va începe fără să se sfârșescă: se numește veșnicie. Orice întâlnire a adunării este o mostră de cer. (din păcate uneori mai devine o „monstră!”). Nu există momente în care să simți cerul mai aproape de pământ ca în părtășia bisericii. Ești pregătit pentru cer? Unul dintre testele cele mai simple, dar și clare este dacă te simți bine și dacă dorești părtășia bisericii? Dacă nu îți place acolo s-ar putea să nu îți placă nici în cer. (sunt conștient că lucrurile nu sunt atât de simple, mai ales că uneori părtășia bisericii nu este ceea ce ar trebui să fie. Testul rămâne însă unul revelator!)

Superficialitatea argumentelor pentru măcelărirea duminicii

Așa că sunt de acord cu cei care mi-ați spus că biserica nu ține de un anumit timp și spațiu. Duhul Sfânt ne locuiește în orice clipă. Orice loc în care frații și surorile sunt împreună poate fi biserică. Logica mea însă îmi spune că o astfel de mentalitate ar trebui să conducă la concluzia următoare: e atât de bine în părtășie cu Hristos în timpul săptămânii, încât abia aștept să vină ziua în care să fiu împreună cu cei care au aceeași năzuință, aceleași căutări. Faptul că ciopârțim duminica, o desacralizăm și o umplem cu toate cele este în ce mă privește, o demonstrație clară a faptului că nu mai suntem preocupați prea tare de creșterea spirituală. Că faraon ne pune să muncim pe rupte, dar nu ne lasă să ne jucăm cu jucăriile pe care ni le oferă în schimb, așa că am dori să o facem duminica…parcă sâmbăta e prea scurtă! Atunci venim cu justificări de genul: unde scrie în Biblie că? Uită cât de răi sunt unii care merg la biserică! Eu nu am nevoie să demonstrez neprihănirea! Programul bisericii  e irelevant! Toate astea în loc să recunoaștem că ne-am luat o pereche nouă de boi și trebuie să îi încercăm…

Sunt pe deplin conștient că uneori întâlnirile bisericii nu sunt ceea ce ar trebui să fie. Că cei care conduc închinarea aleg să se blocheze în „programe” care omoară biserica. În cultura bisericească din tinerețile lor. În același timp, cred că motivul pentru care întâlnirile bisericii sunt atât de seci pentru mulți este că inima lor nu mai rezonează cu rugăciunea, cu Cuvântul Scris, cu lucrarea Duhului care dorește să ne conducă la Cuvântul Viu.  Când dumnezeul tău e în garaj, în frigider, în sala de sport sau în birou e tare greu să stai câteva ceasuri și să Îl cauți pe Dumnezeul adevărat. Evident, căutarea ți se va părea irelevantă.

Momentul în care locul și timpul întâlnirilor bisericii nu mai sunt sacre pentru noi, am pierdut perspectiva. Va însemna că am pierdut busola. Valorile. Chiar dacă vom proclama verbal Revenirea Domnului, ea va fi un fel de poveste pentru noi. Vom mânca, bea, ne vom însura, ne vom mărita și vom zidi în rând cu ceilalți. Să ne mai mirăm că întreabă Hristos dacă va mai găsi credință pe pământ atunci când va veni? Până când vine Domnul, Biserica se va întâlni. Acum are condiții optime pentru a o face. Sunt unii care spun că atunci când vom fi din nou mutați prin catacombe, beciuri, păduri, șuri și alte ascunzișuri ne vom trezi. Poate că au dreptate.

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Nu vă jucați cu duminica! Despre importanța capitală a sacralizării timpului și a spațiului

Am crescut într-o familie baptistă românească tipică. Nu aș putea spune că părinții s-au purtat dur cu noi, dar un lucru este cert: în ceea ce privește duminica, nu existau negocieri! Se mergea la biserică întotdeauna, fără excepții! Am fost dus la adunare cu atâta consecvență, încăt, după ce am crescut, nici nu aș  fi conceput că se poate altcumva. Ca să folosesc un termen mult hulit în zilele noastre, am fost îndoctrinat! (și cât de mulțumitor sunt pentru asta!)

Îmi amintesc cum duduia focul în soba din mijlocul bisericii, pe partea surorilor….Mergeam și stăteam până la capăt. Uneori mă plictiseam destul de tare, dar, erau vremuri fără fâțâieli și fără prea multe negocieri. În vara lui 89, am prins o duminică la mare, la Saturn. Și acolo, tata a găsit o familie de prieteni cu care ne-am întâlnit în camera de hotel. În clădirea care reprezenta triumful socialist, am încropit o mică biserică. (Cum subminează Împărăția lui Dumnezeu, împărăția oamenilor, fără ca aceștia să își dea seama!)

Au făcut bine părinții noștri? Nu cumva au exagerat? Iată câteva posibile obiecții. E greșit să obligi copilul să se ducă. Trebuie să vină de la el, să meargă de drag. Sau, să fie dus, dar să fie ceva mai relaxat. Adică,  nu în fiecare duminică, nu de două ori pe duminică și fără o preocupare prea mare pentru punctualitate. Să fie dus, dar să i se acorde un grad sporit de libertate în plenul bisericii, să nu cumva să se plictisească.

Înainte de a răspunde acestor obiecții, aș dori să subliniez un lucru. Nu doresc să idealizez vremurile de atunci. Sunt multe lucruri care nu au fost așa cum ar fi trebuit să fie. De pildă, timpul de rugăciune era foarte static și ineficient, iar eforturi pentru reîmprospătare nu s-au făcut decât când eram eu tânăr și chiar și atunci cu mari proteste că nu ne ținem de „tipic.” Mulți din cei ce țineau studiul sau predicau se ridicau în fața bisericii nepregătiți, așa că uneori se ajungea la situații cel puțin hilare. Nu exista o programare clară, așa că la 11:00 frații își dădeau ghes unul altuia, să se „suie” la amvon. Și aș îndrăzni să spun că modelul studiu biblic+predică este unul greoi și ineficient. După câteva ceasuri de stat împreună într-o sală relativ mică, pur și simplu nu mai rămâne nici oxigen, nici energie pentru ambele. Dacă mai pui că se întâmpla uneori ca nici studiul, nici predica să nu fie pregătite temeinic, dar la fel de lungi…îți dai ușor seama că frații mergeau acasă nu cu bucuria omului care s-a apropiat de Domnul, ci cu mulțumirea călugărului auto-flagelat.

Ideea deci, nu este să recreăm cultura bisericească din anii 70-80 și să o conservăm cu prețul vieții. În același timp însă, cred că suntem chemați, precum în pilda împărăției, să ne așezăm jos, cu năvod cu tot, și să selectăm cu cea mai mare grijă. Mă înspăimântă lejeritatea cu care unele biserici  îndreaptă cu o sinceră și inconștientă voioșie buldozerul peste tot ce a fost. Nu mai sunt în niciun fel interesați de moștenire. Ca și cum biserica ar fi început ieri la prânz, de niște tineri cu ochelari și barbă, ca mine și mulți alții, care s-au întâlnit cu laptopurile la o conferință cu cafea și covrigei. Ca să nu mai lungesc vorba, primesc să se schimbe, vorba autorului. DAR cu discernământ.

Ceea ce nu aș schimba nicidecum este consecvența și seriozitatea cu care înaintașii tratau ziua de duminică. Duminica era un timp sacru, un timp sfințit, un timp pus deoparte. Un timp al primenirii, al refocalizării (chiar dacă nu gândeau ei în termenii aceștia!). Un timp în care oamenii își aminteau că lumea asta, cu toată alergătura și nebunia ei, nu este totul. Că există ceva dincolo. Că mai există o lume care a pătruns în lumea noastră, a invadat-o și a transformat-o spre bine. Conștientizau asta prin faptul că se opreau din ceea ce făceau celelalte 6 zile. Straiele, îmbrăcămintea erau de sărbătoare. Locul spre care se îndreptau era sacru pentru că era acolo o prezență pe care nu o întâlneau în niciun alt loc, așa cum o întâlneau în acel spațiu. Duminica, pur și simplu, te purta într-un spațiu și într-un timp sacru. Te elibera de strânsoarea cumplită a activităților zilnice care adeseori par să sugrume. Un timp și un spațiu sacru care te poartă dincolo de lumea aceasta, în lumea Împărăției. O gură de aer proaspăt. O amintire constantă a faptului că menirea noastră e mai înaltă decât aceea de a lucra frenetic, ca robii, ca să săturăm pântecele, iar la final să putrezim.

Desacralizarea timpului și a spațiului ne vor costa și ne vor costa scump. Vom ajunge să fim tot mai străini de părtășia sfinților și a cerului. Să ne zbatem într-o pastă gri, 24 din 24, 7 din 7 și vom simți că înnebunim. Vom ajunge să înțelegem că divertismentul nu ne scoate de acolo și ne zăpăcește mai rău. Vom lupta pentru o gură de aer ca omul care se îneacă, chinuindu-se să ajungă la suprafață. Când timpul sacru dispre, totul devine haotic. Când spațiul sacru dispare, pământul fuge mereu de sub picioare și nu mai găsești nimic solid și stabil!

Iată câteva lucruri pe care mulți nu le înțeleg. Ei merg la adunare când și cum apucă. Se îmbracă tot cum apucă, pentru că oricum nu contează. Ei pun divertismentul cu ale lui grătare, plimbări cu bicicleta, plimbări prin pădure, plimbări la mall și ieșiri pe la spa mai presus de adunare, închinare….Socotesc că e vorba despre triumful libertății creștine asupra legalismului. Eu, dimpotrivă, socotesc că e triumful instinctelor și al pântecelui asupra spritului, profanul care a pătruns în locul sfânt, iar acum calcă și răstoarnă totul…și forțează intrarea în locul de după perdea!

Că ceea ce facem cu timpul sacru și în locul sacru trebuie mereu reformat și rearanjat, întotdeauna în lumina Sfintelor Scripturi, este clar. DAR la fel de clar este și faptul că timpul și locul sacre trebuiesc păstrate. Fără timpul sacru, pierdem veșnicia. Fără locul sacru, pierdem Cerul.

Puneam mai sus câteva întrebări cu privire la copiii noștri. Cred că din ceea ce am spus între timp, răspunsul ar trebui să fie clar. Îmi permit să vorbesc deși Domnul a vrut să nu avem copii până acum. Știe El de ce mai bine. Îmi permit să vorbesc pentru că am fost copil. Deși am fost adus la închinare cu cea mai mare consecvență, m-am luptat și eu în tinerețe cu ispita delăsării. Mă întreb atunci ce se va întâmpla cu copiii de azi care văd că mama și tata se duc, dar nu la timp; se duc, dar doar dacă nu sunt prea obosiți; se duc dar doar dacă nu au reușit să programeze o altă ieșire sau excursie; se duc, dar doar pentru a comenta ce se întâmplă, adică se duc, dar se poartă ca după meciul de fotbal. Copiii trebuie formați. Vor merge de drag, așa cum mergem noi azi, sper. Dar ca să mergă de drag, trebuie ca mai întâi să meargă.

Privind la viitor, oftez și mă înspăimânt și eu ca bătrânul Iacov, care vede viitorul fiilor săi, în Genesa 49: „Peste Gad vor da iureș cete înarmate,” spune el. Dar mai înainte spune: „În ajutorul tău nădăjduiesc Doamne!”

(Biserica Colț, Râu de Mori)

 

Publicat în Uncategorized | 10 comentarii