Nevoia de…duminică!

Ce înseamnă duminica pentru mine?

    1. Înseamnă liniștire. După agitația din timpul săptămânii, am nevoie să mă opresc și „să știu,” încă o dată și încă o dată și încă o dată, „că El e Dumnezeu, El stăpânește peste neamuri, El stăpânește peste pământ.” Am nevoie să realizez că deși „neamurile se întărâtă și popoarele cugetă lucruri deșarte, iar împărații pământului se răscoală,” destinul acestei lumi și destinul meu nu sunt în mâna unor muritori, chiar dacă au gură mare, sunt fioroși și par de neoprit. Viața mea este în mâna Celui Care „este în ceruri și face tot ce vrea.” Da, am nevoie să mă opresc și să îmi amintesc că „Cel Ce șade în ceruri râde..” Râde de toată agitația celor care se cred stăpâni și ridică pumnul spre cer.
    2. Înseamnă așezarea lucrurilor în perspectivă. Avem nevoie, la fel ca Asaf, să intrăm mereu „în sfântul locaș, pentru a lua seama la soarta de pe urmă a celor răi.” Pentru a ne aminti că totul trebuie judecat din perspectiva morții și din perspectiva veșniciei care îi urmează. Pentru a ne aminti că „lucrurile care se văd sunt trecătoare.” Că dincolo de lumea aceasta care ne sugrumă, care dorește să ne toarne cu sila în tiparele ei, există o Împărăție mai mare, mai puternică, mai glorioasă care, văzută sau nevăzută, înțeleasă sau ne înțeleasă, merge mereu crescând și are un final hotărât încă din veșnicia trecută: Biruința deplină. Însușindu-mi perspectiva corectă, voi descoperi că trebuie să fac din nou curățenie în viața mea. Săptămânal ne primenim casele și duce la gunoi tot ceea ce este în plus. Așa ar trebui să facem și cu viețile noastre.
    3. Înseamnă odihnă. Evreii se întorceau în urmă, în fiecare sabat, pentru a-și aminti că cele mai mari și glorioase lucrări, Creația și Răscumpărarea, sunt operele lui Dumnezeu. Astăzi ne întoarcem spre Hristos și ne amintim că El a lucrat în locul nostru și că a strigat: „S-a isprăvit!” Realizăm încă o dată că ceea ce este crucial pentru viața și destinul nostru a fost deja câștigat de Hristos. Salvarea mea, locul meu în cer, toate acestea sunt ancorate în El și își au temelia în El. Oricât de mult m-aș fi luptat n-aș fi putut să îmi câștig mântuirea. Totul depinde de Crucea năclăită de sânge și de mormântul gol. Viața veșnică este a mea atâta timp cât eu sunt al Lui. După ce ne zdrobim o săptămână întreagă și ne pregătim pentru încă o săptămână de zdroabă, e odihnitor să auzim din nou că ceea ce contează, ceea ce e cu adevărat valoros, ne aparține deja, prin Hristos. Odihna fizică ar trebui să fie o expresie a odihnei duhovnicești. Duminica ar trebui să fie un timp în care lăsăm celelalte activități, fie că e vorba de ceea ce percepem drept corvoadă, fie că este vorba de ceea ce noi numim distracție și relaxare, pentru a ne închina. Pentru a privi cu uimire la Dumnezeu, la lucrarea lui și pentru a ne delecta văzându-le și înțelegându-le pe toate.
    4. Dacă ar fi să pun totul într-un cuvânt, Duminica este sărbătoare. Practic, locuiți fiind de Duhul Domnului, există un sens în care fiecare zi e sărbătoare pentru noi. Duminica însă sărbătoarea e mai mare pentru că ne strângem. Ne strângem și bucuria crește cu fiecare frate, cu fiecare soră care intră. Bucuria crește și ne înalță. Ne duce dincolo de zarva lumii, dincolo de sirene, dincolo de vocea gravă a celor care citesc buletinele de știri. Noi ne înălțăm, cerul coboară….timp câteva ceasuri, veșnicia străpunge timpul și spațiul. Fiecare plecare de la adunare ar trebui să fie o coborâre. O coborâre de pe munte. Fețele noastre ar trebui să strălucească din pricină că Slava divină a coborât și a strălucit peste noi. Bineînțeles, noi nu vom ști asta, dar o vor ști cei care ne privesc.

Reclame
Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Sărbătoarea învierii: indigestie, terapie emoțională sau închinare?

Există, la sărbătoare, mai multe categorii de oameni. Mai întâi, îi avem pe aceia care nu preau au habar de semnificația ei. Probabil vor spune un mecanic „Hristos a înviat!”, dar salutul nu are niciun ecou în inima lor. Pur și simplu, așa se spune la sărbătoarea aceasta. Pentru ei, sărbătoarea are de-a face în primul rând cu latura fizică a lucrurilor. Se mănâncă bine și se bea bine. De îndată ce sistemul digestiv îngăduie, o altă cantitate de alimente va fi inserată, uneori chiar îndesată, în organism. Pentru că sărbătoarea se desfășoară la un nivel strict fizic, unicul ei efect va fi o indigestie prelungită. Acid gastric și material digestiv fermentat: Iată rezultatul sărbătorii. Pentru această categorie de oameni va fi mică diferența dintre Paște și 1 mai, mai ales că cele două sunt vecine în calendar anul acesta. Doar meniul va fi diferit.

Următoarea categorie este reprezentată de aceia care cunosc ce s-a întâmplat la sărbătoare și poate că și-au făcut chiar timp să citească textele din Evanghelii. Pentru ei, sărbătoarea înseamnă mai mult decât mâncare și băutură. Ei trec la ceea ce am numit nivelul emoțional. Piatra de pe mormânt reprezintă, în această viziune, toate problemele, necazurile, obstacolele…care le stau înainte. Răsturnarea pietrei, învierea Domnului, le oferă o speranță, chiar dacă destul de difuză, că și necazurile lor își vor găsi o rezolvare. Acest gen de viziune asupra sărbătorii este sursa inepuizabilelor felicitări, care, grație tehnologiei, pot fi create și oferite și în format electronic. Astfel, ne dorim ca „Sfânta Sărbătoare a Paștelui să aducă numai bucurie, liniște și pace în inimi și în familie.” Cei mai avizați vor lăsa doar ouăle pe un pat de iarbă. Cei mai neglijenți, vor scăpa și iepurașul în felicitare…Sărbătoarea Învierii devine un fel de garanție a faptului că necazurile se vor risipi și bucuriile se vor înmulți, Nu mai contează atât de mult în ce fel se va întâmpla aceasta. Sperăm doar că așa va fi. Învierea nu presupune o schimbare a vieții, ci este doar un garant al îmbunătățirii celei prezente.  Este același sentiment vag care îi încearcă pe oameni în preajma Crăciunului: „Să căutăm să fim mai buni, să fim mai înțelegători…” Un fel gargară teologică. Sentimentalism glazurat cu un strat subțire de Biblie. Norișorul emoțional va fi spulberat rapid de mizeriile vieții cotidiene. Pentru această categorie de oameni, elementul cel mai important al sărbătorii e atmosfera. Se străduie să o producă, să o întrețină și să o prelungească.

Și totuși, ce înseamnă învierea, ce înseamnă sărbătoarea? Aș îndrăzni să sintetizez lucrurile în felul următor: sărbătorești cu adevărat atunci când te închini. Dimineața învierii a zguduit temeliile celor care au alergat la mormânt. Înainte de a fi cuprinși de pace și bucurie, aceștia au fost cuprinși de frică și cutremur. De ce? Pentru că erau în fața unui fapt supranatural. Pentru că acolo era implicată o putere de dincolo de lumea aceasta: era implicat Dumnezeu. Era mâna Lui și lucrarea Lui, iar acolo unde este prezent Dumnezeu omul își pleacă genunchiul și se închină. Bucuria și pacea care izvorăsc din înviere sunt acolo, dar sunt de o calitate radical diferită. Aceasta pentru că Învierea lui Hristos nu apare ca să injecteze o doză de bucurie, vreo două-trei zile pe an, ci apare ca ne dăruiască o viață nouă. Învierea apare nu ca să ne ajute să ne bucurăm în continuare în păcat și putreziciune, adică în moarte, ci ca să ne aducă la viață. Hristos nu a murit și a înviat ca să cârpească și să dreagă viața veche, ci ca să ne dea una nou-nouță. Uneori va înlătura pietrele, alteori, acestea vor rămâne. Va fi suferință, va fi încă boală, va fi necaz și frustrare, DAR MOARTEA A FOST BIRUITĂ! Ce folos am fi avut de toate lucrurile din viața asta, dacă moartea haină ar fi atârna mereu deasupra capului nostru? În noi este la lucru deja viața nouă. Am fost izbăviți de teama de moarte, iar în ziua slăvitei învieri vom primi trupuri slăvire și nepieritoare. Moartea a fost într-adevăr înghițită de viață!

Hristos a înviat!

sursă foto: aici.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Vinerea mare: ocara și blestemul crucii

Moartea prin crucificare însemna suferință fizică extremă. Cuiele atingeau nervii cei mai sensibili și provocau dureri inimaginabile. Cel răstignit supraviețuia uneori chiar câteva zile, înainte de a muri sufocat. Atârna acolo chinuit de soare, ploaie și muștele care îi umbalu în voie pe trup, fără să se poată apăra. Trebuie să luăm în considerare și faptul că Domnul nostru fusese deja biciuit de către romani, iar spatele lui era o rană vie…

Accentul evangheliilor nu cade însă pe suferința fizică. Aceștia aleg mai degrabă să sublinieze ocara crucii, rușinea și batjocura. Dacă privim cu atenție în Scripturi, vom vedea că toți oamenii care interacționează cu Domnul nostru după arestarea Sa își bat joc de El. După ce soborul evreilor Îl condamnă la moarte, cei care Îl păzesc îl leagă la ochi, îl pocnesc peste față, provocându-l să ghicească cine a lovit. „Parcă erai un profet,” rânjesc ei. „Profețește! Cine te-a lovit?” Nici Irod nu ratează prilejul de a-l batjocori pe Mântuitorul. Soldații romani își iau și ei partea. „Spuneai că ești împărat? Îți vom face o coroană demnă de un astfel de împărat!” Astfel, împletesc o cunună de spini și I-o îndeasă pe frunte. Mai marii iudeilor stau la cruce și își bat joc. La fel trecătorii. La fel cei răstigniți alături de el (chiar dacă unul își va schimba radical atitudinea.) Batjocura și ocara se revarsă peste Cel răstignit în valuri care parcă nu se mai sfârșesc…Rușinea celui condamnat. Rușinea deținutului în haine vărgate, atârnat între doi tâlhari.

Este însă ceva și mai adânc: blestemul crucii. Cel ce era atârnat pe lemn, în viziunea evreilor, era blestemat. Preoții și cărturarii privesc la El și exclamă sarcastic. „Parcă spunea că este Fiul lui Dumnezeu, nu? Să-L scape Dumnezeu, dacă-l iubește….” Cu alte cuvinte, „acuma se vede clar cine ești cu adevărat. Vezi că Dumnezeu nu-ți ajută….ai făcut pe neprihănitul, dar Dumnezeu îți răsplătește acuma așa cum meriți…acuma de vede clar cine ești. Te-a bătut Dumnezeu!” Blestemul celui condamnat. Blestemul celui păcătos, părăsit de Dumnezeu.

Durere cumplită, valuri de rușine și blestem. Ce contrast între viața și moartea Sa! O viață fără pată, desăvârșită. Singura viață perfectă alături de cea mai abjectă moarte. Cea mai rușinoasă și degradantă moarte. Să stai la dispoziția ostașilor ca să își facă numărul și să te scuipe după plăcere. Există ceva mai umilitor decât scuipatul care îți curge îmbelșugat pe față din gurile hohotitoare ale ostașilor? Apoi, să îți petreci ultimele clipe în tovărășia tâlharilor. Viață desăvârșită, moarte de tâlhar. DE CE?

Isaia 53 ne oferă răspunsul. ÎN LOCUL NOSTRU. Noi credeam că este lovit de Dumnezeu și smerit. L-am disprețuit. Cu toate acestea, El a purtat osânda și pedeapsa noastră. Rușinea și ocara lui Hristos sunt rușinea și ocara păcatului meu. Rușinea condamnării lui e rușinea condamnării mele, așa cum înțelege la final tâlharul pocăit: „omul acesta n-a făcut niciun rău!” Blestemul îndurat este al meu. Eu eram despărțit de Dumnezeu și așa aș fi fost o veșnicie. Iadul asta înseamnă: despărțire veșnică de Dumnezeu. Acolo pe cruce, Hristos gustă iadul în locul meu.

Crucea. Ocară, blestem care îmi aparțineau mie. Hristos însă m-a împins deoparte și a intrat El în șirul condamnaților. Ce îmi cere mie? Să privesc și să fiu mântuit, așa cum evreii priveau în pustie la șarpele atârnat pe prăjină. Acea privire a credinței care transformă viața și veșnicia mea. Și mai îmi cere Hristos să mă împărtășesc de acum încolo nu doar cu jertfa Sa, dar și cu ocara Sa. Așa cum spunea Traian Dorz, Hristos îmi face și mie loc pe Cruce. Își împarte crucea cu mine, pentru ca mai apoi să împartă și coroana și domnia.

A sosit din nou ziua în care ne amintim că în țărâna blestemată a fost înfiptă Crucea. A fost ridicat blestemul. Viața are sens! Aleluia!

(poza am făcut-o în Țara Hațegului, în urmă cu câțiva ani. Ruginită, strâmbă, la margine de drum, exprimă ocara crucii mai clar decât cele șlefuite și strălucitoare…)

Țara Hațegului

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Joia mare: Hristos care pășește înspre Iuda (Matei 26:45-46)

”Apoi a venit la ucenici și le-a zis: „Dormiți de acum și odihniți-vă!…Iată că a venit ceasul ca Fiul Omului să fie dat în mâinile păcătoșilor. Sculați-vă, haidem să mergem; iată că se apropie vânzătorul!”

Matei 26:45-46

Meditând la ceea ce s-a întâmplat în Joia Mare, versetul acesta mi-a atras în mod special atenția, anul acesta. Acest verset ne ajută să înțelegem că Domnul nostru nu a fost o victimă a evenimentelor care încep să se deruleze amețitor joi noaptea. Iuda își creionase strategia: „Pe care-l voi săruta eu, acela este; să puneți mâna pe el!” Ca și cum, Hristos ar fi încercat să scape și exista riscul de a-L pierde. Hristos nu încearcă să scape, ci, dimpotrivă, se îndreaptă înspre Iuda și gloata care îl însoțea. Domnul nostru a acceptat să bea paharul, iar acum pășește decisiv în arenă, cunoscând pe deplin prețul imens pe care trebuie să îl plătească.

El vorbește mereu despre o un ceas, despre o vreme, care în sfârșit sosise. În clipele acelea, planurile ucenicilor erau frânte bucată cu bucată. Zdrobite, până când nu a mai rămas nimic din ele. Se împlinea însă, sub ochii lor îngroziți, planul etern al lui Dumnezeu. Mielul lui Dumnezeu, pregătit încă înainte de întemeierea lumii, era acum înjunghiat. După cum El Însuși spusese, nu oamenii au fost aceia care I-au luat viața. De fapt, ce om ar putea să ia viața Fiului lui Dumnezeu? El a fost Acela care a dat-o de bună voie, în ascultare deplină de Tatăl.

Joia mare înseamnă odihnă. Este o odihnă care își are temeiul în ascultarea Fiului. Odihnă în lupta pe care El a purtat-o până la capăt, ieșind biruitor. Este odihna celui care știe că, indiferent de aparențe, Dumnezeu își duce la îndeplinire planul, chiar dacă, de dragul planului perfect al lui Dumnezeu, trebuie să deschidem pumnii și să lăsăm să cadă visările noastre mărunte și confortabile. Este odihna celui încercat și chinuit în toate felurile, așa cum adeseori era și apostolul Pavel, dar care știe că Dumnezeu este de partea lui și că atunci puțin mai contează cine este împotrivă. Este odihna omului care știe că sensul vieții nu se regăsește în tihnă și belșug, ci în a rămâne până la capăt în voia lui Dumnezeu. Este odihna omului care bea acum cupa amară, știind că îl așteaptă o cupă nouă în Împărăția lui Dumnezeu.

sursă foto: aici.

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Miercuri: Mirul turnat pe capul lui Isus în Betania (Matei 26:6-13)

6. Cand era Isus in Betania, in casa lui Simon, leprosul, 7. s-a apropiat de El o femeie cu un vas de alabastru cu mir foarte scump; si, pe cand statea El la masa, ea a turnat mirul pe capul Lui. 8. Ucenicilor le-a fost necaz, cand au vazut lucrul acesta, si au zis: „Ce rost are risipa aceasta? 9. Mirul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, si banii sa se dea saracilor.” 10. Cand a auzit Isus, le-a zis: „De ce faceti suparare femeii? Ea a facut un lucru frumos fata de Mine. 11. Pentru ca pe saraci ii aveti totdeauna cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti totdeauna. 12. Daca a turnat acest mir pe trupul Meu, ea a facut lucrul acesta in vederea pregatirii Mele pentru ingropare. 13. Adevarat va spun ca oriunde va fi propovaduita Evanghelia aceasta, in toata lumea, se va spune si ce a facut femeia aceasta, spre pomenirea ei.”

Matei 26:6-13

Ziua de marți fusese una încărcată și, pe alocuri, chiar tensionată. Ziua de miercuri este una liniștită. Domnul Isus Hristos nu se află în spațiul public, ci în Betania, în contextul căminului, în mijlocul prietenilor. Aici se consumă unul dintre cele mai frumoase episoade din întreaga Evanghelie. O femeie (Matei păstrează tăcerea cu privire la identitatea ei) varsă pe capul Domnului nostru un parfum extrem de scump. Gestul ei, neobișnuit și costisitor, trezește  sentimente profunde de nemulțumire în rândul ucenicilor. Cu precizia și răceala unui contabil, aceștia analizează situația, iar concluzia e limpede: gestul este fără sens, este inutil! Lucrurile trebuiau gândite la rece, iar resursele folosite cu mai multă eficiență…Care va fi reacția Domnului nostru? De partea cui se va plasa?

Sunt câteva învățături care se desprind și din acest episod:

  1. Femeia aceasta Îl înțelege pe Hristos și contextul în care se afla mai bine decât toți ceilalți, chiar decât ucenicii Săi. Unul dintre lucrurile care frapează atunci când privim la aceste ultime zile din viața Mântuitorului este singurătatea Sa. Ucenicii erau mai degrabă preocupați de ei înșiși, de soarta lor. Evanghelistul Luca relatează cum ucenicii se ceartă cu privire la ierarhie și întâietate chiar și la Cina Domnului. Cât de mult cunoștea sau cât de bine intuia femeia aceasta ceea ce urma să se întâmple în viața Domnului nostru este greu de spus. Cert este că se află mai aproape de inima Mântuitorului decât oricine altcineva. Ucenicii perorau într-un mod utilitarist despre ceea ce ar fi trebuit făcut în situația dată, dar erau paraleli cu ceea ce se petrecea în inima Mântuitorului, străini de nevoile Lui prezente și de intențiile Lui. Femeia aceasta era aproape de Domnul și Îi oferă slujirea de care avea nevoie atunci. Este primejdios de ușor să ne implicăm în o mie de proiecte, dar să fim atât de străini de inima Domnului nostru…Trăim într-o perioadă în care proiectele, activismul, utilitarismul, cifrele, eficiența și măsurătorile sunt cele care dictează tot ce se face în biserică. Ucenicii de azi, ca cei de atunci, excelează în management. Femeia aceasta nu a făcut ceva util pentru Domnul, ci ceva frumos, iar Domnul îi dă binecuvântarea. Dacă stăm să ne gândim bine, din perspectiva lui Hristos, frumosul făcut a fost cel mai util lucru. Am putea spune că a fost „mult mai pe fază” decât ucenicii….
  2. Atunci când Îl slujim pe Domnul, trebuie să punem cântarul și calculatorul deoparte. Cât de mult să dau? Nu am dat prea mult? De ce să fac tot eu? Nu ar trebui să se implice și ceilalți? Femeia aceasta nu pune limite în dăruirea ei. Ia cel mai bun și scump parfum și îl varsă pe capul Domnului nostru. Ceea ce face ea aici este o imagine atât de clară a ceea ce Hristos urma să facă peste doar câteva zile. Jertfa ei era o anticipare atât de clară a jertfei lui Hristos care, la rândul Lui, dă totul. Crucea e dragostea sacrificială fără limite, dragostea care merge până la capăt, fără să se întrebe dacă nu cumva e prea mult.
  3. Domnul nostru nu uită niciodată ceea ce facem de dragul lui. Hristos profețește că peste tot unde se va vesti Evanghelia se va spune și ce a făcut această femeie, spre pomenirea ei (aceleași cuvinte sunt folosite în contextul Cinei!). Ceea ce se întâmplă este cu adevărat remarcabil pentru că femeia nu a făcut gestul ca să fie notată și amintită, ci „ea a făcut un lucru frumos față de mine.” Care e motivația noastră atunci când jertfim pentru Domnul? Să fim văzuți, să ne facem cunoscute proiectele? Dacă lucrăm utilitar, da, atunci suntem interesați de publicitate. Dacă lucrăm de dragul lui Hristos în schimb, s-ar putea chiar să trezim nemulțumirea celor de lângă noi, dar avem siguranța că ceea ce am făcut rămâne.

Episodul de miercuri ar avea multe de spus pentru generația noastră, dar asta doar dacă suntem dispuși să ne oprim câteva clipe din bombănit și să ascultăm vocea lui Hristos. Deci, de partea cui se plasează Domnul?

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Marți-Pilda celor zece fecioare (Matei 25:1-13)

1. Atunci Imparatia cerurilor se va asemana cu zece fecioare care si-au luat candelele si au iesit in intampinarea mirelui. 2. Cinci din ele erau nechibzuite, si cinci intelepte. 3. Cele nechibzuite, cand si-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn; 4. dar cele intelepte, impreuna cu candelele, au luat cu ele si untdelemn in vase. 5. Fiindca mirele zabovea, au atipit toate si au adormit. 6. La miezul noptii, s-a auzit o strigare: „Iata mirele, iesiti-i in intampinare!” 7. Atunci toate fecioarele acelea s-au sculat si si-au pregatit candelele. 8. Cele nechibzuite au zis celor intelepte: „Dati-ne din untdelemnul vostru, caci ni se sting candelele.” 9. Cele intelepte le-au raspuns: „Nu; ca nu cumva sa nu ne ajunga nici noua nici voua; ci mai bine duceti-va la cei ce vand untdelemn si cumparati-va.” 10. Pe cand se duceau ele sa cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el in odaia de nunta si s-a incuiat usa. 11. Mai pe urma, au venit si celelalte fecioare si au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” 12. Dar el, drept raspuns, le-a zis: „Adevarat va spun ca nu va cunosc!” 13. Vegheati, dar, caci nu stiti ziua, nici ceasul in care va veni Fiul omului.

(Matei 25:1-13)

Se pare că această pildă a fost rostită de Domnul nostru marți, iar tema ei este Revenirea Sa. Pilda ne pune înainte o nuntă evreiască. Punând lucrurile în termenii noștri, cele zece fecioare erau un fel de domnișoare de onoare care îl așteptau pe Mire. Atunci când acesta sosea, fecioarele se alăturau alaiului de nuntă și îl însoțeau la casa unde avea loc petrecerea. Pentru că este vorba despre o nuntă orientală, orele nu erau fixe. Fecioarele știau că mirele vine, dar nu cunoșteau momentul sosirii. Pentru că acesta putea veni după căderea serii (cum s-a și întâmplat), fecioarele „și-au luat candelele.” Era vorba despre un fel de torțe din material textil. Pentru ca acesta să nu ardă cu repeziciune, era îmbibat în untdelemn. Un comentator spunea că a lua candela fără a lua și untdelemn era ca și cum ai avea la tine lanterna, dar fără baterii. Cele zece fecioare aveau multe lucruri în comun: știau că mirele vine, îl așteptau și doreau sosirea lui. Cel de-al doilea verset însă, ne arată că, în ciuda tuturor asemănărilor, între ele există o diferență fundamentală: cinci erau înțelepte, în timp ce cinci erau nechibzuite. Cele nechibzuite nu s-au pregătit temeinic, ci au tratat lucrurile cu superficialitate, astfel că nu au luat untdelemn în vase. Venirea surprinzătoare a mirelui, aduce la lumină tocmai această diferență dintre fecioare. În ciuda conștientizării problemei și a dorinței de a o rezolva, cele cinci fecioare nechibzuite nu reușesc să remedieze situația și nu vor participa la nuntă. Finalul pildei se depărtează de lumea pildei și alunecă în realitate: Chiar dacă în mod obișnuit un mire îi primește și pe cei întârziați, Mirele Ceresc nu îi va primi pe cei nepregătiți. Cred că învățăturile principale care reies din această pildă sunt:

  1. Venirea Domnului va surprinde. Concluzia de la finalul pildei e clară: „Nu știți nici ziua, nici ceasul în care va veni Fiul Omului.” În capitolul precedent, Domnul nostru folosește imaginea hoțului pentru a descrie venirea sa. Aceeași imagine, a hoțului, e folosită de apostolul Pavel în 1 Tesaloniceni 5, dar și de apostolul Petru în 2 Petru 3. Geniul hoțului este tocmai acela de a surprinde. Hoțul „bun” trebuie să acționeze cu cea mai mare discreție. Dacă gândurile sale sunt deconspirate, planul eșuează. Ca orice surpriză și aceasta va fi plăcută sau…neplăcută. Unii vor fi cuprinși de acea bucurie negrăită și strălucită (vezi 1 Petru 1), în timp ce alții vor fi copleșiți de groază. Venirea Domnului va surprinde tocmai pentru că lumea pare să își urmeze cursul obișnuit, cu bunele și relele pe care le cunoaștem de când…lumea. Istoria acestei lumi însă va fi întreruptă de arătarea Domnului nostru.
  2. Venirea Domnului va aduce lumină. În clipa aceea, orice om se va vedea așa cum este. În vremea de acum reușim să ne camuflăm, să ne ascundem, să pretindem, dar lucrul acesta va fi imposibil atunci când Domnul se întoarce.
  3. Venirea Domnului nu va aduce posibilitatea reabilitării. Deși oamenii își vor vedea adevărata stare, nu va exista posibilitatea remedierii acesteia. Acesta ar trebui să fie imboldul puternic pentru a ne cerceta viața și pentru a ne îndrepta căile aici și acum. Există o mulțime de aspecte ale vieții cu privire la care putem fi relaxați, dar întâlnirea cu Hristos nu este unul dintre ele. Care sunt lucrurile pe care le-ai schimba în viața ta, dacă ai sta în fața lui Hristos acum? Dacă le-ai identificat, treci la acțiune AZI!
  4. Venirea Domnului va aduce separare. Grupa fecioarelor se sparge în mod definitv și irevocabil în două, în ciuda faptului că până atunci formaseră o singură comunitate. Cred că versetele 40 și 41 din cap. 24 subliniază aceeași idee a despărțirii: „unul va fi luat și altul va fi lăsat.” Pilda aceasta ne reamintește că deși formăm un trup, intrarea în Împărăția lui Dumnezeu este individuală: acolo nu se intră pe națiuni, familii sau comunități eclesiale. Apartenența formală la o comunitate creștină nu va fi de niciun folos în acea zi.

Întotdeauna există primejdia aceasta de a direcționa greșit bucuria noastră la sărbătoare. În timp ce ne bucurăm de toate darurile de sus, bucuria noastră trebuie să fie ancorată mai întâi în prezența Celui Înviat. Gândul Revenirii Sale în Slavă ne ajută, de fiecare dată, să ne facem ordine în gânduri. Dacă Venirea Sa ne este dragă, este foarte probabil că bucuria noastră își are temeiul în El. Dacă venirea sa ne este indiferentă, e posibil ca la temelia ei să stea…ceea ce trece prin cuptor și stomac, iar singurul efect al sărbătorii să fie o săptămână greu de…digerat.

sursă foto: aici.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Curățirea templului (Marcu 11:15-17)

„Au ajuns în Ierusalim; și Isus a intrat în Templu. A început să scoată afară pe cei ce vindeau și cumpărau în Templu; a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor ce vindeau porumbei. Și nu lăsa pe nimeni să poarte vreun vas prin templu. Și-i învăța și zicea: „Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile?” Dar voi ați făcut din ea o peșteră de tâlhari.”” (Marcu 11:15-17)

Iată câteva învățături care se desprind din acest episod:

  1. În primul rând, la nivel general, observăm asprimea Domnului nostru. Scoate afară, răstoarnă mese și scaune…Cred că suntem destul de familiarizați cu conceptul WWJD, adică Ce ar face Isus? Acest episod din Evanghelie aduce la lumină șubrezenia unei astfel de abordări. Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, nu este o persoană previzibilă, acționând mecanic și ale cărei gesturi pot fi cu ușurință intuite, după un moment de cugetare. Nu  doar că o astfel de abordare este șubredă, dar poate fi de-a dreptul periculoasă, pentru că ne aruncă în mlaștina subiectivismului. Ce ar face Isus poate foarte ușor deveni Ce cred eu că ar trebui să facă Isus. Isus Hristos nu mai este sfințit ca Domn, ci imaginația mea pervertită se cațără pe tron. În loc să mă las modelat de caracterul și acțiunile lui Hristos, ajung să Îl modelez eu, în funcție de dorințele și capriciile inimii mele decăzute.
  2. În al doilea rând, observăm că există un pericol permanent ca închinarea să fie pervertită. Simplu și succint, rolul templului era acela de a îndrepta privirile oamenilor în sus, de a-i ajuta să se apropie de Dumnezeu: „se va numi o casă de rugăciune.” În inima liderilor religioși însă, nu mai ardea pasiunea pentru cunoașterea lui Dumnezeu. Inimile lor erau pline de dorința de înavuțire și de jocuri politice. Templul nu mai era un loc al refocalizării relației cu Dumnezeu (punând lucrurile în termenii fratelui Beniamin Fărăgău:), ci o extensie a preocupărilor mici și meschine ale cotidianului. Slava templului nu mai umplea viața de zi cu zi a închinătorului, ci viața de zi cu zi invadase curțile templului. Cred că există aici un avertisment și pentru biserică. Închinarea este pervertită nu doar atunci când în incinta locului de închinare se vinde și se cumpără, ci și atunci când în loc să venim împreună însetați după Slava lui Dumnezeu, ne croim o închinare după chipul și asemănarea noastră. Un gen de închinare care în loc să confrunte dorințele noastre lumești, carnale, le satisface. Tocmai acesta este motivul pentru care liderii vremii nu erau deranjați de templul din Ierusalim: pe acesta îl transformaseră după chipul și asemănarea lor. Erau însă revoltați peste măsură de Hristos, Templul și Cortul Viu care umbla în mijlocul lor, ca o mustrare permanentă a degradării spirituale în care ajunseseră. Din această cauză, versetul 18 ne spune că „preoții cei mai de seamă și cărturarii, când au auzit cuvintele aceste, căutau să-L omoare.”  Să nu ne gândim doar la închinarea comunitară, ci să ne amintim că și noi înșine suntem temple ale Duhului Sfânt (1 Corinteni 6). Implicațiile le putem formula fiecare în dreptul nostru.
  3. În al treilea rând, observăm pasiunea Domnului nostru. De ce este atât de aspru, de ce acționează atât de dramatic? Ce ne spune acest episod atât de încărcat? Ne spune că Domnul nostru este pasionat de Slava lui Dumnezeu și dorește ca acesta să fie descoperită. Acesta a fost rolul templului și acesta a fost rolul  cortului. Aprimea, mânia lui Hristos, ne dau măsură pasiunii lui pentru revelarea Gloriei divine. Cred că unul dintre efectele mediului cultural în care ne scăldăm este tocmai tocirea pasiunii. Într-un context în care toate adevărurile sunt în cele din urmă adevărate, de ce ai mai fi pasionat pentru Cel Ce a spus că este AdevăruL?
  4. În al patrulea rând, cred că putem observa aici și compromiterea mărturiei. Domnul vorbește despre „o casă de rugăciune pentru toate neamurile.” Templul nu avea doar rolul de a-i conduce pe evrei în închinare, dar și de a vorbi despre Dumnezeul lui Israel neamurilor care nu îl cunoșteau. Principiul pe care îl observ aici este că o compromiterea a închinării conduce la compromiterea mărturiei. Astăzi trăim vremuri ciudate în care suntem dispuși să compromitem închinarea, în speranța că ne vom îmbunătăți mărturia, iar lucrul acesta este imposibil.

Cred că textul acesta ne pune înainte câteva întrebări foarte potrivite pentru începutul săptămânii mari: Cât de mult mai sunt pasionat de Slava lui Dumnezeu? În ce fel percepția mea păcătoasă mă împiedică să văd Slava aceasta? În ce fel se reflectă Slava aceasta prin mine? După cum spunea apostolul, „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuși!”

sursă foto: aici.

Juin 2014: Jésus chasse les marchands du Temple. Vitrail du XIXè. Oeuvre de l’atelier LORIN. Egl. Saint Aignan. Chartres (28) France.
June 2014: Jesus drives the traders from the Temple. Stained glass in St Aignan ch. Chartres (28) France.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu