Facebook-ul și excesele bătrânești…

Cu toții ne-am făcut vinovați de anumite excese pe FB. Ne-am trezit bine dispuși într-o dimineață și ne-am gândit că toată lumea își dorește să vadă strălucirea uleiului din zacusca noastră de vinete. Sau am crezut că suntem primii care au ajuns într-un aeroport și beau cafă cu croissant, în timp ce așteaptă avionul.

Există o categorie de excese tipice tinereții: o trupă de adolescenți care își pozează teneșii în cerc; fete care își colorează unghiile cu 20 de culori diferite (noroc că în genere sunt doar douăzeci de degete….); tineri care stau la plajă și își pozează și postează nisipul dintre degetele de la picioare și inima pe care au desenat-o și care a pricinuit pătrunderea nisipului dintre degete; cursuri subliniate cu markerul la Starbucks și exemplele ar putea continua la nesfârșit.

Există însă și excese faceboociene ale bătrâneții. Excesele tinerilor te irită un pic, dar ești dispus să le treci cu vederea (nu pe toate!!). Chiar dacă de irită un pic mai tare, rămâi cel puțin cu speranță că odată cu trecerea timpului, persoana în cauză va acumula și ceva înțelepciune care îl va păzi pe el și pe semenii de pe FB de nereușitele postări. Ei, altcumva stau lucrurile cu excesele bătrânești.  Doamne peste 60 de ani care insistă să dovedească temeinic că plaja nu le creează nicio emoție. (Le asigur că ne creează nouă…) Se pozează într-o veselie pe malu mării și sprijinesc palmierii. Se filmează făcând jogging.  Toarnă nu nemiluita postări adânc-profunde, cum ar fi „când prietenii te părăsesc…rămâi singur.” Pun poze de prin toate locurile pe unde se perindă, inclusiv de pe la înmormântări. Cultivă pereți întregi cu versete rozosine, însoțite de trandafiri. La acestea se adaugă rețete de prăjituri, poze cu cârnați, rețete de slăbit, cure cu usturoi și eternele frunze de varză, neperisabile simboluri ale prospețimii.

Pe tineri îi mai ierți, că na, se tot caută și nu se mai găsesc. Încă nu-s copți, n-ai ce aștepta până la toamnă. Ce ne facem însă dacă toamna a venit, da roada înțelepciunii ba! Ce e de făcut, când înțelepciunea de-o viață îți dă ghes să te postezi pentru că…ești în fața casei și altceva mai bun nu ai de făcut. Un lucru e clar. Cel care a zis că bătrânețea e invetabilă, dar maturizarea opțională avea dreptate.

P.S. Să nu înțeleagă cineva că nu îmi sunt dragi cei mai în vârstă și interacțiunea cu ei pe FB. Unele greșeli sunt chiar simpatice. Problema e cu cei care insistă să se reverse peste malurile FB ca Nilul.

Publicat în Uncategorized | 2 comentarii

Lider de închinare adoarme în timp ce repetă unul dintre cele 4 versuri ale cântării

Momente penibile în timpul închinării. Liderul trupei, care se întâmplă să fie și chitaristul, a adormit în timp ce repeta unul dintre versuri, deși mâna continua să i se miște pe corzi. Unul dintre participanții la închinare relatează: „în timpul primelor douăzeci de repetări nimeni nu a sesizat nimic. După ce s-a ajuns la treizeci, ne-am dat seama că ceva s-a întâmplat.”

Un bine cunoscut lider de închinare a explicat situația pe înțelesul tuturor: „Cântarea cu pricina e foarte complexă. Trebuie repetat, de minimun 15 ori versul „Ești stânca mea și nu mă tem”. Uneori chiar și eu mă încurc la numărătoare. Când se întâmplă, strâng mai tare din ochi și pretind că am fost luat pe aripa închinării. După aceea însă, trebuie trecut la următoarele trei versuri: „Da, de nimic eu nu mă tem/ Orice s-ar întâmpla eu nu mă tem/Pe cuvântu meu că nu mă tem.” După cum vă spuneam, cântarea e complexă, pentru că are patru versuri. În general memorez cântările, dar o cântare de o astfel de complexitate, mă depășește și pe mine. Cred că doar poezia Luceafărul de Eminescu era mai lungă…” „Mai mult,” a explicat el, „complexitatea e dată și de numărul mare de acorduri. Această cântare e în do major, deci trebuie trecut în fa și apoi în sol. Sunt totuși trei acorduri…în general cântăm pe unul singur, maxim două”

Chitaristul a explicat motivul oboselii: „Mi-am dat seama doar sâmbătă seara că blugii rupți erau la spălat și nu puteam să mă duc cu cei obișnuiți în fața bisericii. Mai mare rușinea! Când bate reflectorul mov pe tine, trebuie să fii pregătit. Închinarea trebuie luată în serios! Când am terminat de decupat și franjurat era deja 4 dimineața. Cum în biserică e întuneric de-l tai cu cuțitul, vă dați seama!”

Episodul s-a repetat din nou la finalul întâlnirii, dar de data aceasta, chitaristul a fost lăsat să repete nestingherit…un curios a numărat și spune că a ajuns să repete versul de 142 de ori, adăugând că era o cântare despre profunzimea închinării.

sursă foto: aici.

B.B.

Publicat în Uncategorized | 4 comentarii

De ce este important să păstrăm sacralitatea duminicii?

Am tot scris pe marginea acestui subiect. Acest articol nu aduce prea multe elemente de noutate. Mai degrabă, voi căuta să subliniez ceea ce am afirmat deja cu alte ocazii, încercând să explic mai clar acele aspecte care au generat obiecții.

Voi începe prin a reafirma că duminica trebuie să rămână o zi sacră, o zi sfântă. Pentru început, să explic ce nu înseamnă acest lucru.

În primul rând, nu înseamnă că sfințenia este o preocupare de duminică. Trebuie să rescunosc că acesta este un risc permanent. Știm că duminica, în context eclesial, trebuie să dovedim o conduită adecvată, dar în spațiul restrâns al familiei, în timpul zilelor de lucru, suntem firești și lumești. Am asimilat un limbaj și un cod comportamental specifice duminicii, însușindu-ne tacit convingerea că „restul” nu mai contează. Credincioșii care se ciocnesc în timpul săptămânii, surpinzându-de în ipostaze neduminicale, închid înțelegător câte un ochi, pretinzând că nimic nu s-a întâmplat: „ce contează că acasă fratele e un mic-mare dictator? Ține așa frumos rugăciunea duminica!” Această atitudine se numește ipocrizie și este extrem de periculoasă. Îți deschide ușa bisericii, dar nu și a cerului.

În al doilea rând, nu înseamnă că timpul are o altă calitate duminica sau că elementele fizice care alcătuiesc perimetrul eclesial sunt făcute dintr-o substanță specială. Lucrurile sunt foarte clare în Noul Legământ. Duhul Sfânt își face templu din trupurile noastre. Trăiește în noi oricând și oriunde. O astfel de înțelegere ne lecuiește de ipocrizie. Mai mult, casele noastre, locurile de muncă, întâlnirile pe care le avem în diverse locuri și cu diverse ocazii, ar trebui și pot deveni mici biserici. Am părtășie cu Dumnezeu și atunci când îmi vine rândul să mă rog duminică dimineața, dar și atunci când fac dulceață de căpșuni în bucătărie. Și când urc la amvon duminică, dar și când mă plimb cu bicicleta pe pistă și în fața mea se deschide (!) un apus superb.

În mod pozitiv, ce înseamnă că duminica este o zi sacră?

Înseamnă că este o zi pe care am pus-o deoparte pentru Domnul. Ziua este sfântă pentru că am extras-o dintre celelalte zile ale săptămânii și am hotărât că o voi folosi pentru un scop special. Există culturi, de pildă cele musulmane, în care este imposibil să pui duminica deoparte, iar credincioșii de acolo vor alege o altă zi. Nu am nicio problemă cu asta. Apostolul Pavel tranșează foarte clar problema zilelor în epistola către Romani. Evident, în contextul nostru cultural, duminica este cea mai potrivită. Foarte semnificativ aceasta  este ziua în care a Înviat Hristos și în care Duhul Sfânt s-a coborât. (În paranteză fie spus, nu împărtășesc viziunea în care duminica a luat locul sabatului, în sensul în care s-a schimbat doar ziua, dar regulile rămân aceleași. Sabatul nu își găsește împlinirea în ziua de duminică, ci în Isus Hristos și lucrarea Sa. Despre concepția adeventistă…prefer să mă abțin! Poate în alt articol, mai mult.) Faptul că am pus o zi deoparte, am sfințit-o, este dovada cea mai clară că există anumite lucruri care pentru mine sunt sacre și cărora am ales să le confer o valoare supremă. Care sunt acestea?

Primul este închinarea. Al doilea este părtășia cu ceilalți credincioși, iar dimensiunea acesta este vitală. Nu trebuie decât să citim, chiar și superficial, cartea Faptele Apostolilor pentru a ne da seama de importanța colosală pe care primii creștini o atașau părtășiei bisericii. Duhul Sfânt ia fiecare credincios și îl plantează în trupul lui Hristos, Biserica. Același Duh strigă în fiecare din noi că suntem copiii lui Dumnezeu și ne aduce laolaltă ca o familie. Este timpul și spațiul unde în care ne modelăm, ne îndemnăm, ne mustrăm, ne verificăm. Într-un cuvânt, ne zidim! Creștinismul individualist, de sorginte vestică, este total străin Noului Testament. Creștinismul presupune existența comunității. Atunci când comunitatea bisericii se adună, Cuvântul scris este proclamat și în mijlocul nostru vine Hristos, Cuvântul viu!  Duhul Sfânt dă daruri pentru zidirea bisericii. Nu dă toate darurile unei persoane, ci le împarte „cum voiește,” astfel încât să ne completăm unii pe ceilalți. Darurile acestea sunt exercitate pentru beneficiul tuturor, atunci când biserica este adunată la părtășie. La adunare nu venim în primul rând pentru a ne simți bine, ci pentru a ne maturiza. Aceasta nu înseamnă că voi fi distrat, ci, dimpotrivă…de multe ori, mustrat.

Asistăm la o desacralizare accentuată a duminicii. Cine sunt campionii acestui maraton? Nu persecutorii creștinismului, ci tocmai credincioșii. Aceștia explică, așa cum mare emfază, lucruri care sunt arhicunoscute de vreo 2000 de ani și pe care le-am afirmat și eu mai sus: că și celelalte zile sunt sacre, că de ce musai să venim la adunare, că ne facem legaliști și ipocriți și alte celea. Să fim serioși. Prea puțini (deși unii pot!) din cei care dau duminica și întâlnirile bisericii prin răzătoare ar putea să indice pasajele biblice relevante și să articuleze afirmații teologice coerente pe marginea acestui subiect. Baiul celor mai mulți este lumificarea. Când închinarea și părtășia devin valori secundare, iar divertismentul și distracțiile de tot felul sunt supreme, e clar că nu-ți mai arde de ore de rugăciune, misiune și ascultarea predicii. Atunci, tai cât poți din duminică pentru că…toate zilele sunt sacre. Unde nu poți tăia, cauți să aduci după tine tot divertismentul. Să fie biserică, da, așa, un pic mai light.

Desacralizarea duminicii nu va duce la sacralizarea celorlalte zile, așa cum susțin vajnicii inovatori eclesiali. Dimpotrivă, conduce la desacralizarea întregii vieți. Așa cum am spus, toată săptămâna e o pastă gri în care lucrăm ca robii și apoi ne aruncăm flămânzi după halca de divertisment care ni se aruncă în weekend și pentru care am lucrat toată săptămâna. Să încerce cineva să ne fure din ea, că mușcăm. Nu așa, ci rău! Duminica ar trebui să se constituie ca timpul în care primesc un impuls proaspăt de energie spirituală care mă va însoți restul săptămânii. Mă îndoiesc că grătarele, oricât de consistente, vor avea același efect.

 

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Doamnă din biserică se pensionează pe caz de boală pentru a posta pe Facebook

Rodica Trandafir a atras atenția comunității evanghelice din zona în care se află printr-un gest destul de atipic: aceasta a ales să iasă în pensie de boală pentru a putea posta pe FB. Ea a explicat pentru un tabloid evanghelic de renume local: „Nu am intrat pe FB decât acum doi ani. Pentru început, nici nu am petrecut prea mult timp. Veneam obosită de la lucru, acasă cu treburile gospodăriei…totul s-a schimbat însă atunci când am început să descopăr pozele cu flori. Rânduri nesfârșite de trandafiri, câmpuri infinite cu lalele, buchete simple de trandafiri albaștri care sclipesc pe margine,” spunea doamna Rodica, în timp ce o lacrimă îi apărea în colțul ochilor.

Acesta a explicat însă că marea revelație  nu a avut-o decât atunci când a găsit poze cu flori, însoțite de versete biblice. „Erau multe feluri: cu noapte bună, noapte binecuvântată, cine vine cu mine la o cafea? și altele. O prietenă însă mi-a arătat că există poze cu flori însoțite de versete. Când le-am văzut prima oară, am plâns toată seara…După câteva zile, am început să simt o chemare care venea dincolo de lanurile de trandafiri. Am înțeles că sunt chemată să fiu misionară pe FB.  Toată lumea poate posta de versete, dar acestea sunt lipsite de relevanță, dacă nu sunt însoțite de flori. Mi-am dat seama că nimeni nu face asta, dar că nevoia este imensă. Am început să cad pe gânduri.” Momentul decisiv a apărut într-o seară în care  a găsit o poză cu un bărbat care se ruga pe marginea patului, lângă un cățel: „Din acel moment, hotărârea a fost luată! În două săptămâni am depus dosarul de pensionare. Nu a fost ușor, a trebuit să fac mari sacrificii. Gândiți-vă că de fapt nu sufăr de nimic…nu e ușor să minți în fața doctorilor, în fața comisiei. Orice sacrificiu merită însă făcut de dragul lucrării!”

Comunitatea a început însă să pună la îndoială autenticitatea lucrării după doar două luni…soțul doamnei Trandafir se plânge că deși soția e obsedată de „trandafirii de pe internetul ală, de ăștia din curte trebuie să văd eu acum.” Mai mult, vecinii spun că de când soția și-a început misiunea, acesta a slăbit vreo 15 kg.

Informații de ultimă oră, arată că lucrarea a fost compromisă atunci când doamna Rodica s-a încurcat și a postat o poză cu un buchet de trandafiri lângă o sticlă de vin și urări de sănătate pentru prietenii ei. Aceasta neagă însă orice acuzație și se jură că sticla e de sirop, nu de vin…tot de trandafiri.

B.B.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

În spitale batjocorim viii, în cimitire ocărâm morții…

Când intru pe poartă, în partea dreaptă, mă întâmpină câteva containere de gunoi. Îndesate, vârfuite și dând pe dinafară; mormanele parcă amenință să se prăvălească în orice moment. Întorc privirea în stânga: o ladă mare  de fier pentru apă (nu știu cum îi spune în limbajul specializat al constructorilor), o grămadă mare de balastru, o betonieră, praf peste tot de la sacii de ciment, cu excepția unui firișor de apă care curge permanent din direcția respectivă, formând pe alocuri o pastă vânătă. Lângă materialele de construcții, un fel de acoperitoare/baracă cu o masă unde se îmbată și se înjură cu foc muncitorii, ctitoriii de morminte.

Continui drumul. Tot pe dreapta, lângă gunoaie, un om al străzii doarme dus în cărucior cu capul căzut pe o parte. Afară sunt peste 30 de grade, dar omul e acoperit cu un fel de plapumă, de i se vede doar capul, căzut pe o parte, aproape sprijinindu-se pe o cruce de-aproape. De undeva, de mai în față, un câine mare, maro, iese dintre cruci, vizibil satisfăcut de somnul de amiaz, evident, netulburat de nimeni…cine să îl tulbure între cruci?

Lângă un mormânt se vede o grămăjoară de beton întărit. E aruncat a proasta acolo. Cine știe în ce zi, la nu știu ce lucrare, o fi rămas în plus și ctitorii au găsit că e mai ușor să verse roaba, decât să o mai care până la ieșire…

Unele morminte îngrijite, altele sparte și cu iarba cât mine. Plastic roșu cât cuprinde, de la candelele sparte. Ajung la capelă, dar am o vagă senzație că am greșit. Un microbuz de la o firmă funerară este acolo, iar șoferul lângă: chel, pensat, lanț și foarte sigur pe el. „Spuneți Domnu!” Eu privesc în jur, căutând să deslușesc pe cont propriu dacă e înmormântarea mea aici sau nu. Nu apuc, pentru că șoferul fără exagerări, strigă la mine : „Domnu, spuneți!!!” Încolțit fiind, rostesc rapid numele celei plecate și mi se spune sec și dur că nu aici. E, ce să fac? Eu sunt doar pastor, el cară morții. Se simte în împărăția lui aici, iar asta trebuie să se știe.

Mă duc spre capela următoare. Pe drum,  morminte cu nenumărate coroane uscate, maronite, pe care nu le-a mai luat nimeni, iar acuma arată lugubru. Monumente funerare kitschoase contrastează cu mormintele sărăcăcioase. Flori și coroane din plastic poluează peisajul și mediul. Blestemul kitschului e omniprezent, se pare.

Îmi fac slujba. Vin groparii. Vreo 5. Unii foarte slabi și alții foarte grași. După cum arată, îți dai urgent seama că sunt plătiți mai mult în țuică decât în bani, la fel ca mulți alții de prin țara noastră. Nespălați, fără maniere, puțind puternic a alcool. Unul din ei, evident e șefu…n-are mănuși de protecție, că, vorba aia, poți da din gură și fără mănuși! E cel mai gras din haită. Mă înțeleg cu ei legat de ce mai e de făcut și mi se spune, ca la toate celelalte înmormântări, că mai au încă două care stau să înceapă, așa că…nu-i timp de pierdut. Probabil, câteodată e adevărat. Unu din ei vine cu fiu-său care a crescut prin cimitir. Îl știu din 2007, de când era mic. Mă uit mirat la el și văd că acum e tânăr în toată regula. Mă apucă mila. Groparii s-au retras la umbră, în timp ce eu continui slujba de înmormântare. De data asta, am fost norocos că umbra era mai departe și până au apucat ei să vadă că închei și au venit, am apucat să spun totul. De obicei, în timp ce încă vorbesc, încep să tragă de ștreanguri….

Mă străduiesc din răsputeri, de fiecare dată, să dau un aer solemn, demn de o asemenea ceremonie. Circumstanțele sunt însă total potrivnice. Cimitirul de pe Șagului nu face casă bună cu decența, respectul, cinstirea memoriei celor plecați dintre noi.

Sincer, nu am nici timp nici chef să văd cum funcționează toată treaba. Cine conduce, cine e responsabil? Cine se ocupă de realizarea mormintelor? Cu alte cuvinte, cine își bate joc de noi???? Parcă văd dacă aș încerca: cimitirul e în subordinea firmei x, care e administrată de y care a concesionat-o lu z  care ar face treabă, dar nu are aprobare de la primărie care nu se amestecă și nici nu poate amenda, deși a semnalat problema autorităților care deja au amenințat cu o amendă pe care nu știu cui să o dea…și care oricum e mult mai mică decât profitul imens obținut în urma batjocoririi celor plecați și a celor dragi ai lor.

Cine e de vină? România! Ce să zic…în spital ne batjocorim vii, la cimitir aruncăm ocara peste cei care s-au dus.

Publicat în Uncategorized | Lasă un comentariu

Tânăr licean-premiul I, după ce s-a și-a făcut poze lângă toți pomii din parc, însoțind pozele de citate „adânc-profunde”!

În general, liceul Gh. Șincai, din Josenii din Prund, obșinuia să premieze elevii în funcție de performanțele academice ale acestora. Anul acesta însă, conducerea școlii a ales o metodă revoluționară. Premiul I a fost acordat elevilor care s-au pozat în natură, însoțind pozele de citate atent selecționate. Directorul școlii declara: „Ne-am săturat să tot adunăm și să împărțim, ca să socotim mediile copiilor. E mult mai ușor, și, de ce să nu recunoaștem, și plăcut, să numeri pozele elevilor. Oricum nici munca aceasta nu a fost ușoară. Citatele trebuiau să fie din Aristotel, Seneca sau Einstein. Am fost totuși plăcut surprinși să constatăm că unii tineri au compus ei înșiși citate de o profunzime uluitoare, citate care i-ar fi făcut invidioși și pe clasicii greci.”

Narcis e unul dintre elevii care a luat premiul I: „Vă asigur că nu a fost deloc ușor. La un moment dat nu mai știam sub care pom m-am pozat și sub care nu….” Acesta a adăugat că pozele se fac cu mare dificultate: „lumina soarelui, culoarea ierbii, vântul care înfoaie părul, piciorul care se sprijinește de tulpină…toate aceste ingrediente duc la poza perfectă.” Narcis a vorbit și despre citatele atașate pozelor: „nici aici nu a fost ușor! După ce am epuizat totul din Aristotel, Platon, Nicolae Iorga și ceilalți scriitori de citate, am ajuns într-un punct critic. A fost momentul în care am început să compun citatele pe cont propriu: „Frumusețea adevărată izvorăște din interior/ Sufletul este adevărata comoară a omului/ Pozez deci exist/ Sunt o persoană vrednică de iubit/ Cânt toți te părăsesc, rămâi singur…” Narcis se gândește chiar să colecționeze citatele și să le publice într-o carte. Directorul școlii își exprimă speranța că acestea vor fi incluse grabnic în programă.

Rectorul unei bine cunoscute universități a fost inspirat și el de creativitatea liceului. Acesta a declarat că în actuala sesiune vor promova studenții care își colorează creativ cursurile și le postează pe FB. Marker-ul trebuie neapărat inclus în poză. La fel și cana de cafea cu „Keep calm…” care nu are voie să lipsească din fundal. Pozele făcute la Starbucks se vor bucura de un avantaj considerabil. „Puteți găsi un loc mai în ton cu excelența academică?” se întreba rectorul.

Și…ne întrebăm și noi.

(B.B. românesc, de data asta depășind perimetrul evanghelic!)

Sursă foto: aici.

 

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu

Predicator celebru după ce a anunțat sfârșitul lumii de 100 de ori! (și nu se lasă….)

Serviciu festiv în biserica Armaghedon, din Chip City. Pastorul bisericii, fratele Magog a anunțat că sfârșitul lumii va avea loc peste exact o lună. Conținutul anunțului nu reprezintă ceva deosebit pentru biserică, dar frecvența cu care a fost făcut și numărul atât de frumos la care s-a ajuns reprezintă realizări remarcabile.

Iată câteva gânduri din predica fratelui păstor: „Trump a fost ales președinte! Cardurile bancare au chip-uri, iar Apocalipsa vorbește despre semnul fiarei. Vă rog să judecați și dvs.!,” a îndemnat el adunarea. „Punând cap la cap toate datele, sfârșitul lumii poate fi prezis cu cea mai mare precizie, iar acesta va avea loc în cel mult o lună.” „Dacă toate acestea nu sunt suficiente,” a adăugat el, „gândiți-vă că Israel are 6 litere!” Printre rânduri se puteau observa expresii faciale care exprimau nedumerirea, dar marea majoritate a capetelor se mișcau aprobator.

Pastorul a adus în discuție și mult-hulitul card se sănătate din România: „Să facem un exercițiu elementar,” spunea pastorul. „Încercați să citiți cuvântul card de la coadă la cap! Dacă nu am fi în biserică, aș putea să vă spun rezultatul.” În acest punct, chiar și pe înregistrarea video se pot auzi exclamații de pe rândurile surorilor. Câteva chiar și-au strâns baticul mai tare…în caz că are loc răpirea mai repede să fie legătura zdravănă când vor fi ridicate înspre văzduh. Nu cumva să cadă și să se piardă prin neant.

Pastorul Magog nu a avut energie pentru a acorda un interviu celor prezenți, dar fratele Demagog, pastorul asistent a oferit câteva declarații. Acesta a explicat că „anunțarea constantă a sfârșitului lumii este cel mai însemnat motiv de mândrie al adunării noastre. La început mi-a fost un pic mai greu să înțeleg cum poți anunța sfârșitul de atât de multe ori și să ai dreptate de fiecare dată, dar în timp am reușit să înțeleg dinamica escatologică. Acum abia aștept să aud o nouă predică anunțând sfârșitul. Mi-a promis chiar că o să mă învețe și pe mine!” În privat, fratele Demagog a recunoscut că fratele Magog nu este un mare teolog, dar dă dovadă de un farmec neîntrecut atunci când povestește despre Israel, Trump, coduri de bare, chip-uri, tancuri și alte lucruri plăcute.”

După finalizarea predicii, frații din comitet au anunțat un proiect de construcție ce va dura cinci ani, exprimându-și certitudinea că vor putea să îl ducă la bun sfârșit.

Încă un BB adaptat mediului evanghelic românesc.

sursă foto:aici.

Publicat în Uncategorized | 1 comentariu