Petru Dugulescu-o mică apreciere pentru un om mare

Ştiam că anul acesta se împlinesc şase ani de când a plecat în veşnicie. Postările Ligie ne-au amintit că a plecat în veşnicie pe 3 Ianuarie. A fost frate cu mama. Nu am fost atât de apropiaţi pe cât ar fi trebuit, dar o mulţime de amintiri îmi stăruie în minte.

A trăit doar 62 de ani. Ani puţini, dar plini. Povesteam la un moment dat cu un prieten de-al lui, din Anglia, care îmi spunea că „Petru a trăit atât de intens.” O viaţă scurtă, dar concentrată.

De la început la capăt, viaţa sa a fost o mărturie a harului lui Dumnezeu. S-a născut la Chelmac, lângă Lipova, într-o familie săracă. Au fost opt fraţi. Nu au murit de foame, dar nici nu au mâncat pe săturate. La un moment dat avertiza cu ciudă că atunci când va creşte mare îşi va cumpăra o conservă de peşte şi o va mânca singur….La ora respectivă, conserva se împărţea  la 8.

A absolvit ceva profesională, un fel de şcoala de tractoare la Orţişoara, dar a urât meseria respectivă. În tinereţe n-a vrut să ştie de Dumnezeu şi de numele de pocăit, aşa că şi-a pus de gând să guste viaţa din plin. Îi plăcea teatrul, ţigara şi băutura. La un moment dat, în acea perioadă zbuciumată, mami (mama lui, bunica mea) îl aude înjurând în somn. El neagă că ar înjura şi în viaţa reală….ca să vezi cum te dai de gol.

S-a convertit la predica fratelui Petru Popovici. După o bucată de timp a mers la seminar. A fost omul care pur şi simplu şi-a închinat viaţa Domnului. Omul care s-a consumat pentru lucrare. A venit la Haţeg unde a găsit o biserică destul de dezbinată, dar a muncit până când Domnul a creat unitate. A mers mult timp cu bicicleta în satele din împrejurimi. Predica cu intensitate şi pasiune. Se dăruia pe el atunci când vorbea, iar lucrul acesta poate fi sesizat şi azi ascultând mesajele sale. Predicile sale aveau putere, pasiune, dar şi conţinut, un lucru tot mai rar întâlnit azi.  Securitatea l-a hărţuit ani şi ani de zile, atât la Haţeg cât şi după mutarea la Timişoara. Doar soţia şi copiii pot să spună cât de teribile au fost acele vremuri. Dar s-a luptat. A fost omul care nu a putut să tacă!

După revoluţie, a fost omul care a înţeles vremurile şi a ştiut să profite de libertatea apărută. Fraţii lui Onisim, Azilul de la Haţeg, Liceul Baptist din Timişoara, Bisericile construite, pastorii susţinuţi…etc. etc. toate acestea rămân ca mărturie. Implicarea în politică a fost o dovadă a faptului că a avut viziune. A ajuns în parlament şi a răscolit atât de mult şi acolo.  S-a ştiut că este un pocăit acolo. S-a dus cu gândul să cucerească şi acolo pentru Hristos, să-i poarte cauza acolo unde nimeni nu ajunsese până atunci şi cred că, în mare măsură, a reuşit.

Şi câte n-ar mai fi de spus: râsul plin, cu sughiţuri, inconfundabil. Apetitlul pentru…,mâncare, mai ales de modă veche: şoricul de porc din sarmale, maţele de miel fripte erau printre cele preferate. Şoferitul nu era punctul lui forte, nici reparatul maşinilor. La un moment dat se sparge roata la Matiz. Un paznic de pe platforma industrială îl ghidează de peste gard până la finalizarea operaţiunii. Vin meşterii să îi betoneze în curte. Cer un preţ. În loc să negocieze, el le oferă peste preţul cerut, în dulcele stil clasic. A dat şi când a avut mult, dar a dat şi când a rămas fără nimic. Şi-a privat uneori familia de dragul altora.

Nu nu a fost un om perfect. A avut parte de căderile lui, ca fiecare dintre noi. Dar sunt convins de un lucru: că a fost un om al lui Dumnezeu! Că prin el a lucrat Cineva mult mai mare şi mai puternic. El este Acela care a ales să toarne în omul acesta o măsură îndoită din Duhu şi din Puterea Sa. A fost alegerea Sa. A fost lucrarea Sa. A Sa să fie toată Slava!

În ceasul acesta spun o rugăciune de binecuvântare pentru cei rămaşi în urmă. Sunteţi în gândurile şi în rugăciunile noastre! Mă gândesc în mod deosebit la Ina şi la Rammy a căror fetiţă a trecut nu demult la Domnul. Şi îndrăznesc să spun…şi la bunu. La Ligi, Cristi şi Eunice care fiecare, într-un fel sau altul continuă lucrarea începută de tatăl lor. Şi la tuşa Mărioara, cu atât mai mult cu cât scriu această apreciere în Ţara Haţegului, o zonă de care şi ei şi noi ne-am legat viaţa.